Pe 29 iunie Sfinţii Petru şi Pavel sunt sărbătoriţi ca Apostolii care au contribuit cel mai mult la răspândirea creştinismului în lume. În aceeaşi zi este şi sărbătoarea Sânpetru de vară care marchează prin frumoase tradiţii populare miezul verii agrare şi perioada secerişului. Aproape 500 de mii de români îşi sărbătoresc onomastica.

Petru şi Pavel sunt prăznuiţi împreună deşi au trăit vieţi foarte diferite. Amândoi au devenit Apostoli şi stâlpi ai Bisericii şi au murit ca martiri ai credinţei creştine, din porunca împăratului Nero.

Petru a murit în anul 64, răstignit cu capul în jos, şi Pavel decapitat în anul 67, iar moaştele lor, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună.

Petru, din pescar, Apostol şi Sfânt

S-a născut în Betsaida, un oraş pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astazi localitatea El Aradsch din Siria, a fost numit la naştere Simon sau Simeon şi era fratele mai mic al Apostolului Andrei. Tatăl, Iona, se ocupa cu pescuitul şi era un om simplu, neînvăţat.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune ca Andrei l-ar fi adus pe Simion la Hristos şi Mantuitorul i-a schimbat numele din Simon în Chefa, „piatră“ în limba aramaică, de unde şi numele de Petru, în greacă şi latină.

Petru a devenit ucenicul Mântuitorului dupa ce a fost martorul unei minuni: într-o dimineaţă, Hristos a vorbit mulţimii la ţărmul lacului Ghenizaret şi pentru a fi mai bine auzit s-a urcat în corabia lui Petru. S-au depărtat puţin de la ţărm şi dupa ce a terminat de vorbit, i-a spus lui Simon să pescuiască. Mulţimea peştilor prinşi l-a înfricoşat pe Petru: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos“, a strigat el, iar Hristos i-a spus: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni“.

Petru, împreuna cu ceilalţi tovarăşi de pescuit a lăsat totul şi l-a urmat pe Mântuitor. Petru s-a bucurat de respectul celorlalţi Apostoli, în multe situaţii vorbea în numele tuturor şi împreună cu ei a fost martorul minunilor şi momentelor importante din viaţa lui Hristos: învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Faţă şi la rugăciunea din grădina Ghetsimani. După Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Pavel l-a numit şi pe Petru, alături de Iacob şi Ioan, „stâlp“ al Bisericii.

La Cina cea de Taina s-a jurat că „daca toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti“, dar s-a lepădat de Hristos de trei ori în timpul Patimilor. Înţelegând trădarea faţă de Învăţătorul său, Petru s-a căit şi „a plâns cu amar“. Iertarea i-a acordat-o Măntuitorul dupa Învierea Sa din morţi, când l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte.

Petru a stat ascuns împreună cu ceilalţi Apostoli de teama iudeilor până în ziua Invierii când, convins de realitatea Învierii Domnului şi primind Duhul Sfânt la Cincizecime, a devenit un mărturisitor al lui Hristos fără să se mai teamă de nici o ameninţare.

În anul 44, regele Irod Agripa, dorind să facă pe placul iudeilor, l-a ucis pe Apostolul Iacob şi l-a închis într-o temniţă bine păzită şi pe Petru, voind să-l omoare şi pe el, dar printr-o minune un înger trimis de Dumnezeu l-a scos din temniţă. Petru a părăsit apoi Iudeea şi a mers la Roma unde şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii întărind Biserica.

Potrivit tradiției, pe 29 iunie 67 Petru ar fi fost crucificat, cu capul in jos, din porunca împăratului Nero. Sfântul Petru este autorul a două din cele şapte epistole soborniceşti, din care una a sfântului Iacob, trei ale sfântului Ioan şi una a sfântului Iuda, din Noul Testament. Ordinea lor în Noul Testament a fost determinata de enumerarea apostolilor menţionaţi ca “stâlpi ai Bisericii”: Iacob, Petru şi Ioan.

În basmele populare românești, Sfântul Petru este cel care îl însoţeşte pe Dumnezeu în călătoriile Sale pe Pământ, petrecute, cândva, la începuturile lumii.

Pavel, din prigonitor al lui Hristos, misionar al credinţei creştine

S-a născut în Tars, din Cilicia, o regiune din sudul Anatoliei, în jurul anului 7, într-o familie de evrei înstăriţi care aparţineau tribului lui Veniamin şi la naștere a primit numele de Saul. A moştenit de la părinţi cetăţenia romană şi a dobândit o educaţie aleasă. De foarte tânăr Saul a mers la Ierusalim, la sora sa, şi a studiat acolo legea mozaică la şcoala rabinului Gamaliel, unul dintre fariseii cei mai învăţaţi şi mai respectaţi în vremea sa.

Nu l-a întâlnit pe Mântuitorul Hristos în timpul vieţii pentru că a trăit la Tars, unde a fost rabin. S-a întors la Ierusalim, după ce la Tars ajunseseră veştile despre lucrarea Apostolilor de după Cincizecime, cu gândul de a apăra puritatea legii mozaice şi s-a alăturat cu multă râvnă celor care începuseră să persecute Biserica.

A participat la uciderea lui Ştefan, păzind hainele celor care îl ucideau cu pietre. Aflând apoi că şi în Damasc sunt creştini, a luat scrisori de împuternicire de la marele preot şi, însoţit de o gardă dată de Sinedriu, a pornit spre acest oraş. Însă, cu puţin înainte de a ajunge, a avut loc întâlnirea cu Hristos, care i-a schimbat viaţa.

Ziua, în amiaza mare, i-a apărut Mântuitorul într-o lumină strălucitoare şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?“. Rămas orb, a intrat în Damasc smerit şi tăcut. După aceea, prin preotul Anania din Damasc, Dumnezeu i-a redat vederea, Saul a primit botezul şi început să vorbească în sinagogă despre Cel pe care, cu puțin timp înainte, Îl prigonea. Pentru a scăpa de iudeii care-l căutau să-l ucidă, a părăsit Ierusalimul şi s-a întors la Tars.

Peste ani, a fost chemat la Antiohia de către Barnaba, nume dat lui Iosif, unul din primii misionari. De aici a plecat în cele trei călătorii misionare, între anii 45-58, prin care a adus la credinţa în Hristos mai mult de 30 de cetăţi importante din bazinul Marii Mediterane. Cu ocazia primei călătorii, în Cipru, l-a adus la credinţă pe proconsulul roman Sergius Paulus, guvernatorul insulei. De la acesta si-a luat numele de Pavel, nume pe l-a purtat până la moarte.

Munca sa misionara a fost de multe ori însoţită de primejdii, aşa după cum singur mărturisea Apostolul: „De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o data am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii intre fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în trudă, în privegheri, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine.“ În lucrarea sa de vestire a Evangheliei, Apostolul Pavel i-a vizat pe cei de un neam cu el, dar mai ales pe cei de alte neamuri, de aici şi ura iudeilor care pretutindeni i se opuneau.

În anul 58 a fost prins de iudei în Ierusalim, întemniţat doi ani în Cezareea Palestinei şi în final dus pe mare la Roma pentru a fi judecat de împărat, pentru că avea cetăţenie romană. Aici a petrecut alţi doi ani într-o casă fiind păzit de un ostaş roman, iar dupa judecata din anul 63 a fost eliberat.

Împrejurările sfârşitului său sunt necunoscute. Se crede că, ajuns din nou la Roma, a fost închis şi omorât din porunca împăratului Nero, în anul 67, prin tăierea capului. A fost îngropat pe Calea Ostia de lângă Roma, unde mai târziu s-a ridicat biserica „San Paolo fuori le Mura“ (Sfântul Pavel din afara zidurilor).

Sânpetru de vară şi tradiţii populare

Sărbătoarea Sânpetru de Vară, despărţită de Sânpetru de Iarnă, patronul lupilor, de aproape o jumătate de an, este precedată de Postul lui Sânpetru, rânduit de Biserică în cinstea celor doi apostoli şi în amintirea obiceiului lor de a posti înainte de a întreprinde fapte importante.

În tradiţia populară Sânpetru este fie pământean, fie divinitate celesta. Cândva, la începuturile lumii, ar fi trăit Sânpetru, om simplu şi harnic care se ocupa cu agricultura, creşterea animalelor şi cu pescuitul, dar care fiind foarte credincios îl însoţea pe Dumnezeu în călătoriile sale pe Pământ. Fiind şi un bun sfetnic, Sânpetru a fost luat de Dumnezeu în cer şi i s-au încredinţat porţile şi cheile Raiului. Acolo, era mai mare peste cămările cereşti, împărţea hrana animalelor sălbatice, şi în special lupilor, şi topea grindina pentru a o face mai măruntă şi mai puţin periculoasă pentru culturi.

La marile sărbatori, de Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Măcinici, Sângiorz şi Sânziene, se spune că Sânpetru poate fi văzut de pământeni, la miezul nopţii când se deschide pentru o singura clipa cerul, stând la masa împărătească în dreapta lui Dumnezeu.