RUSALIILE În ziua cea din urmă − ziua cea mare a sărbătorii −, Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminţia lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni nu a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om.

Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată!

A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii. (Ioan 7, 37-53; 8, 12)

Sărbătoarea Cincizecimii reprezintă înnoirea Legământului pe care Dumnezeul Cel Viu îl încheie cu Noul Israel, cu Biserica Sa. Aceasta din urmă extinde Trupul lui Hristos din foișorul Cinei tainice la neamuri, prin darul limbilor de foc ale Duhului Sfânt revărsat peste Apostoli și ucenici, deveniți vase alese ale harului, martori ai adevărului și propovăduitori fervenți ai faptelor mărețe ale Domnului.

Cincizecimea, înnoirea Duhului

Cincizecimea îi inițiază și îi permanentizează pe credincioși în starea pascală și împărătească a Domnului de pe tronul slavei. Hristos, Pedagogul desăvârșit, a arvunit ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt înainte de Patima Sa în mod tainic, apoi, după Învierea Sa, prin suflare ca pe o pârgă, iar la Cincizecime, în mod deplin ca pe o putere cerească sfinți­toare, capabilă să insufle dinamica convertirii universale.

Paremiile sărbătorii ne ajută să înțelegem că Biserica este o comunitate profetică (Numerii 11, 16-17, 24-29), bogată în harisme și vizionară (Ioil 2, 23-32; 3, 1-5), poporul lui Dumnezeu, purificat de orice întinare și idolatrie, pnevmatofor și călăuzit după legi și rânduieli duhov­nicești (Iezechiel 36, 24-28). Duhul Sfânt i-a cercetat din nor luminos pe cei 70 de bătrâni ai poporului din vremea lui Moise, adunați la Cortul Mărturiei, dar și pe cei doi bărbați, Eldad și Medad, rămași în tabără, despre care Moise a zis lui Iosua Navi: „O, de ar fi toți proroci în poporul Domnului și de ar trimite Domnul Duhul Său peste ei!” (Numerii 11, 29). Acest mod profetic de cugetare răzbate într-un cuvânt minunat al părintelui Sofronie Saharov de la Essex (1896-1993), ucenicul şi moştenitorul spiritual al Cuviosului Siluan Athonitul (1866-1938), exprimând un adevăr central al poeticii duhov­nicești, având în vedere recuperarea unei creativităţi eliberate de sterilitatea formalismului: „O, cât aş dori ca voi toţi să deveniţi poeţi! Fără o insuflare creatoare este greu să-ţi petreci o singură zi aşa cum s-ar cuveni creştinului” (Cuvântări duhovniceşti).

Bogăția imnografică a Rusaliilor

Cateheza imnografică a sărbătorii nu contenește să glorifice minunea revărsării Duhului ca pe un moment de cumpănă al istoriei umanității, foișorul Bisericii, al iubirii treimice, versus turnul Babel al civilizației faustice: „Odinioară limbile au fost amestecate, pentru îndrăzneala zidirii turnului; iar acum limbile au fost înțelepțite pentru slava cunoș­tinței de Dumnezeu. Atunci a pedepsit Dumnezeu pe cei nelegiuiți pentru greșeală; acum Hristos a luminat pe pescari cu Duhul. Atunci s-a lucrat felurimea limbilor spre pedepsire; acum se reînnoiește înțelegerea spre mântuirea sufletelor noastre” (Stihire idiomelă de la Stihoavnă).

Venirea năvalnică a Duhului Sfânt peste oameni ai Vechiului Testament deveniți purtători de Duh, precum regele David după ungerea sa de către Samuel, ori asupra lui Iisus Navi, urmașul peste care Moise și-a pus mâinile, apare mereu ca o revărsare de sus, ca o inundare a ființei acestora, ca o beție sfântă și sobră. Pogorârea Duhului Sfânt, Mistagogul credinței și al rânduielii Bisericii, are mereu loc fără descoperirea Persoanei Sale, în chipuri învăluite, simbolice, fluide, subtile, delicate: suflare de vânt, foc arzător, porumbel, rug aprins, apă vie, lumină lină, rouă răcoritoare, mireasmă pătrunzătoare, vin îmbătător. Chipul său deplin ar putea fi contemplat în frumusețea iconică a tuturor sfinților și resimțit ca bucurie mai dinainte de veci a Tatălui și a Fiului, rourând inimile sfin­ților. Această bucurie cerească revărsată peste oameni îi face pe aceștia să trăiască cu adevărat și în ardoarea ei să se simtă acasă, să se regăsească în starea plenară de înfiere duhovnicească: „Baia cea dumnezeiască a nașterii celei din nou, amestecând-o prin cuvânt, cu firea mea cea alcătuită, îmi reverși din belșug izvor din nestricăcioasa Ta coastă, cea împunsă, o, Cuvinte al lui Dumnezeu, pecetluind-o cu căldura Duhului” (Irmos de la Utrenie).

Sensul eshatologic al sărbătorii Corturilor

Cea mai importantă dovadă că Noul Testament nu este anularea, ci împlinirea Celui Vechi o constituie sărbătorile liturgice: marile sărbători iudaice, Paştele şi Cincizecimea, au fost perpetuate în creştinism, primind, în mod evident, un conţinut nou. Există însă o a treia sărbătoare iudaică, sărbătoarea Corturilor, care avea loc din 15 până în 22 septembrie, şi care nu a cunoscut prelungire directă în anul liturgic creştin, dar care a fost înţeleasă de Părinţii Bisericii ca un tip sau figură a realităţilor creştine. Originea arhaică a acestei sărbători iudaice se află în ciclul sărbătorilor sezoniere, fiind practic sărbătoarea recoltei (Leviticul 23, 39), căreia i s-au adăugat câteva rituri specifice: locuirea în colibe din ramuri timp de şapte zile, libaţii cu apă pentru ploaie, procesiuni în jurul altarului cu un buchet de ramuri din salcie, mirt şi palmier, purtând un fruct de lămâi. În cartea Leviticului, sărbătoarea Corturilor era destinată să le amintească iudeilor de şederea lor în cort în vremea peregrinării lor prin deşert după exod (Leviticul 23, 43). În epoca profeților, evenimentele Exodului devin figuri sau tipuri ale realităților eshatologice: viaţa drepților în împărăţia mesianică este reprezentată ca o locuire în corturi, figurate prin corturile şederii în deşert (Ieșirea 32, 18). Sărbătoarea Corturilor devenea nu doar o comemorare a unui eveniment istoric trecut, ci şi o figură a viitorului. Astfel, ritul iudaic al locuirii în colibe a primit semnificaţia eshatologică de prefigurare a corturilor în care drepţii vor locui în veacul viitor.

Podoaba acestor locaşuri ale petrecerii în veşnicie a fost pusă în legătură cu faptele săvârşite de către cei drepţi în viaţa pământească. În primul rând, ca ultimă sărbătoare a ciclului agricol al anului, însemna desăvârşi­re şi coacere. În al doilea rând, există un temei mai vechi şi mai adânc în sărbătoarea anuală a insti­tuirii regale, preluată din re­ligiile siriace arhaice, aflată şi ea în parte la originea sărbătorii Corturilor, luând de timpuriu un caracter mesianic: adoraţia regelui actual va fi preschimbată în aşteptarea regelui mesianic. Această sărbătoare a devenit în iudaismul post-exilic una a prefigurării timpurilor mesianice: „toate neamurile vor urca în Ierusalim pentru a serba acolo sărbătoarea CorturilorÎ (Zaharia 14, 16).

Interpretarea eshatologică a sărbătorii Corturilor va fi preluată şi dezvoltată de către Părinţii Bisericii, precum Metodiu de Olimp în Banchetul: „Doar cei care au prăznuit sărbătoarea Corturilor vor intra în Pământul sfânt. Părăsindu-şi locaşurile lor, ei se grăbesc să ajungă la Templu şi la Cetatea lui Dumnezeu, adică la o bucurie mai mare şi mai cerească, aşa cum au fost prefigurate aceste lucruri la iudei. Aşa cum ei au ieşit din hotarele Egiptului, ei începură să călătorească, au ajuns la colibe şi de acolo, înaintând, au atins pământul făgăduinţei, tot aşa şi cu noi. Fiind puşi pe cale, şi eu de asemenea, ieşind din Egiptul acestei vieţi, ajung mai întâi la înviere, la adevărata ridicare a corturilor. Acolo, având ridicat frumosul meu cort în prima zi a sărbătorii, cea a judecăţii, prăznuiesc sărbătoarea cu Hristos în timpul mileniului odihnei, în cele şapte zile, numite adevăratele sabaturi. Apoi, urmând lui Hristos Care a străbătut cerurile, mă pun pe cale din nou, ca aceia, după odihna sărbătorii Corturilor, către pământul făgăduinţei, cerurile nemaizăbovind în corturi, cortul meu nerămânând acelaşi, căci după mileniu forma omenească stricăcioasă a trecut în măreţie şi frumuseţe îngerească. Acolo, la ieşirea din locul corturilor, după încheierea sărbătorii învierii, vom înainta spre lucruri mai bune, urcând la casa care este mai presus de ceruri” (Banchetul IX, 5; 120).

Revărsarea apelor vii ale Duhului

Mai multe episoade şi momente din Noul Testament sunt legate simbolic de speranţele mesianice şi eshatologice specifice sărbătorii Corturilor: Schimbarea la Faţă de pe muntele Tabor, Intrarea Domnului în Ierusalim şi, nu în ultimul rând, episodul apelor vii (Ioan 7, 37-38). Procesiunea cu buchetul ritual în jurul altarului din a opta zi a sărbătorii Corturilor şi intonarea cântărilor de Hosanna și binecuvântare (Psalmii 117) aveau un caracter mesianic şi tipologic, împlinit în Persoana lui Hristos la Intrarea Domnului în Ierusalim și vestind totodată a doua Sa Venire în slavă. Apocalipsa descrie o procesiune similară în jurul altarului ceresc (Apocalipsa 7, 9-17): mulţime imensă în faţa tronului Mielului, purtând ramuri de palmier, îmbrăcaţi în haine albe care amintesc de transfigurarea şi locuirea Domnului în mijlocul aleşilor Săi izbăviţi de stricăciune, la izvoarele de apă vie. Aceste izvoare de apă vie erau tot o aluzie la sărbătoarea Corturilor, căci unul din riturile specifice era acela al libaţiilor cu apă în Templu, luată din scăldătoarea Siloam, pe toată durata celor şapte zile. Aceste stropiri cu apă erau legate originar de riturile de atragere a ploii, iar din punct de vedere istoric ele amintesc de izvorul de apă vie pe care Iahweh l-a făcut să izvorască în deşert în timpul Exodului, pe vremea când iudeii locuiau în corturi. Totodată ele vesteau o nouă ţâşnire de apă vie la sfârşitul istoriei. Prezentându-Se pe Sine ca sursă a apei celei vii, Hristos mărturiseşte că realitatea prefigurată în vechea sărbătoare s-a împlinit. Apa cea vie este prezentată de către Sfântul Evanghelist Ioan ca prefigurare a efuziunii eshatologice a Duhului Sfânt care se va petrece atunci când Hristos va fi proslăvit (Ioan 7, 39). Sfântul Chiril al Alexandriei reia această exegeză tipologică din Evanghelia ioaneică: „Izvorul apei sărbătorii Corturilor este Hristos spiritual şi ceresc care stropeşte cu apele de sus pe cei care le primesc”.

Părinţii Bisericii s-au străduit să demonstreze că figurile sau tipurile vechi-testamentare pascale şi cincizecimice s-au împlinit în Hristos şi continuă să se împlinească în ciclul liturgic al Bisericii. Sărbătoarea Corturilor nu are un echivalent direct în ciclul liturgic creştin, dar ea a fost considerată o figură a anului liturgic în ansamblul său. Ea este o prefigurare a ansamblului de duminici, a perioadei post-cincizecimice, în general, şi a vieții Bisericii între Botez şi cer.

 Sobra ebrietas a Apostolilor la revărsarea Duhului Sfânt

Cincizecimea împlinește pro­feția lui Ioil referitoare la turnarea Duhului în vasele alese ale Trupului lui Hristos și la starea de libertate și exuberanță harismatică a fiilor și fiicelor Bisericii: „Alţii, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must” (Faptele Apostolilor 2, 13). Ei spuneau adevărul, dar în bătaie de joc. Într-adevăr, harul Noului Testament era vinul cel nou, stors din via duhovnicească. Ea a rodit de mai multe ori în profeţi, odrăslind însă desăvârșit în Noul Testament. Căci, după cum în natură viţa-de-vie rămâne întotdeauna aceeaşi, dar din timp în timp dă roade noi, tot astfel acelaşi Duh, rămânând ce este, a lucrat deseori în profeţi, arătând acum un rod nou şi minunat. Harul a fost şi pe timpul părinţilor din Vechiul Testament, însă în timpul Apostolilor el s-a revărsat în chip covârşitor. Pe atunci participau numai la Duhul Sfânt; acum au fost botezaţi cu El în întregime.

„Pentru cel care avea Duh Sfânt şi îşi cunoştea darul, zice: «Bărbaţi israeliteni, care predicaţi despre Ioil, dar nu ştiţi ce citiţi, ei nu sunt beţi după cum vi se pare» (Faptele Apostolilor 2, 14-15). Sunt beţi, dar nu cum vi se pare vouă, ci după cum este scris: «Se vor îmbăta din belşugul casei Tale şi din izvoarele desfătării Tale îi vei adăpa pe ei» (Psalmii 35, 8). Sunt beţi de o beţie care trezeşte, care omoară păcatele, face vii inimile, beţie potrivnică beţiei trupeşti. Beţia cea trupească face să se uite şi cele cunoscute, pe când beţia aceasta dă cunoştinţă şi de cele necunoscute. Sunt beţi pentru că au băut vinul viţei celei spirituale, care spune: «Eu sunt viţa, voi mlădiţele» (Ioan 15, 5). Dacă nu mă credeţi pe mine, înţelegeţi ce-am spus din cele ce se petrec în timpul de acum. Căci este ceasul al treilea din zi (Faptele Apostolilor 2, 15). Cel Care a fost răstignit în ceasul al treilea din zi, după cum spune Marcu (15, 25), acum, în ceasul al treilea, a trimis harul. Căci nu este altul harul lui Hristos şi altul harul Duhului; dimpotrivă, Cel Care a fost răstignit atunci şi a făgăduit Şi-a împlinit făgăduinţa. ş…ţ De multe ori am spus în cele de mai înainte că Duhul Sfânt subzistă şi trăieşte, grăieşte şi profeţeşte. Pavel o scrie desluşit ş…ţ; şi iarăşi: «Nu vă îmbătaţi cu vin întru care este desfrânare, ci umpleţi-vă de Duhul şi vorbiţi între voi în psalmi, în imne şi în cântări duhovniceşti» (Efeseni 5, 18-19)” (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza XVII).

Așadar, timpul Bisericii este cu adevărat „timpul vinului”, tainica vinificație: „Ca şi la nunta din Cana, nu mai e timpul apei, ci este timpul vinului; venind din străfundurile vremurilor, îndemnurile acestei înţelepte strămoaşe (cuvintele regelui Lemuel, cu care mama sa îl învăţa) sunt ecoul ­înaintemergător al cuvintelor prin care se deschide viaţa publică a Mântuitorului: «Nu mai au vin». Dar cui să torni vinul Duhului, cel care revărsându-se în ziua Cincizecimii îi făcea pe Apostoli să pară ca şi cum ar fi beţi?” Mireasma vinului celui nou îi face pe Apostoli să pară ca unii care au început sărbătoarea vinului, la culesul viei. Cei care se despart de Viţă nu au însă cum să savureze vinul Duhului: „Despre ei spune cu milă Sfânta Fecioară, arătându-i: «Nu mai au vin». Şi cum să aibă, ce rod ar fi ei în stare să aducă, despărţiţi cum sunt de Viţa cea Una, despre care Mireasa Cântărilor spune: «Sânul tău e mai bun decât băutura îmbătătoare». Poetul sfânt aseamănă vinul cu muzica (Ecclesiatul 40, 20), iar mireasma lui îi face pe Apostoli în ziua Cincizecimii să pară ca nişte lucrători la culesul viilor” (Paul Claudel, Un poet privește Crucea). Să savurăm și noi cu bucurie, împreună cu Apostolii și cu toți Sfinții, vinul Duhului din potirul Trupului lui Hristos!

Pr. Conf. Dr. Jan Nicolae