Din 1962 România a pierdut toate finalele pe care le-a disputat la Campionatele Mondiale de handbal feminin, indiferent dacă a jucat pentru aur sau pentru bronz. De patru ori s-a aflat naționala noastră în această situație, ultima oară în 2005, când a fost învinsă în finala mare de Rusia, gazda mondialelor.

Astăzi, România a învins categoric naționala Poloniei după o prestație de excepție, mai ales în prima repriză, când a jucat aproape fără greșeală. E adevărat, echipa noastră pornea favorită, dar adversarul din teren a învins Rusia cu trei zile în urmă, pe care a trimis-o să joace în grupa 5-8, interzicându-i accesul în careul de ași.

România a cucerit pentru prima data medalia de bronz și, poate mai important decât asta, este foarte aproape de calificare la Jocurile Olimpice de la Rio, acolo unde a fost doar de trei ori în istoria sa. Locul trei la mondiale îi asigură dreptul de a organiza turneul preolimpic de calificare pe teren propriu, iar dacă va juca ca și în Danemarca, atunci nu cred că vom avea problem să obținem biletele pentru Rio 2016. Cei 10.000 de români care vor prezenți în polivalenta clujeană, va înseamna un ajutor mare pentru tricolore.

Locul trei obținut în această duminică reprezintă cea mai bună performanță la jocurile de echipă din ultimul deceniu, ceea ce înseamnă că handbalul feminin românesc este singura disciplină sportivă care ține pasul cu elita mondială. Și dacă te gândești cât de aproape am fost de calificare în finala mare…

La ediția precedentă a mondialelor, cea din 2013, disputată în Serbia, România a ocupat locul zece, după ce Polonia le-a învins pe tricolore în optimile de finală, tot cu antrenorul Kim Rasmussen pe banca tehnică. De atunci s-au schimbat multe, ne-am adus și noi antrenor străin din ținuturile nordice, care ne-a calificat la mondiale și, iată, ne-a așezat pe podium după zece ani de pauză.

Pentru că am văzut în ultimele zile tot felul de statistici, unele greșite total, vreau să reamintesc palmaresul României, singura echipă din lume care a participat la toate edițiile Campionatului Mondial. România a cucerit două titluri mondiale în 1956 și 1960, ambele ediții disputându-se în aer liber. După introducerea actualului sistem de desfășurare, am mai cucerit medalia de aur în 1962 și două medalii de argint în 1975 și 2005.

Finala mică n-a avut istoric, dacă ne gândim că s-a consemnat egalitate între cele două echipe doar de două ori, în primul minut de joc, 0-0 și 1-1. Apoi a început asaltul jucătoarelor noastre asupra redutei poloneze care s-a clătinat serios în primele 15 minute, când scorul a ajuns 10-4, ca după alte șapte minute să fie 12-6, și 15-8 la pauză pentru că adversarele n-au reușit să înscrie câteva minute, deși au avut superioritate numerică.

Reduta a căzut definitiv după minutul 40, atunci când polonezele au avut o scurtă revenire și au adus scorul la numai cinci goluri diferență, dar fetele noastre au călcat pedala de accelerație, au înscris de patru ori consecutiv, s-a ajuns la 23-14 și pe cetatea leșească a fost arborat steagul alb, al capitulării necondiționate.

În aceste condiții cei doi antrenori români au sunat retragerea titularelor de pe teatrul de operațiuni și au trimis în linia întâi contingentul de rezerviste format aproape în totalitate din jucătoare de la HCM Baia Mare (Perianu, Tănăsie, Vizitiu, Marin, Munteanu), doar Pintea și Chiper fiind de la alte unități. Ambițioase, fetele au dus scorul la o diferență incredibilă, 28-16 în minutul 54, dar s-a terminat doar cu nouă goluri în plus, 31-22.

Chiar dacă Neagu a fost declarată cea mai bună jucătoare a acestei partide, trebuie să spunem că întreaga echipă a făcut un joc extraordinar, de departe cel mai bun din turneu, fiecare jucătoare trimisă în teren căutând să se autodepășească, să fie cât mai utilă colectivului.

Pe lângă medalia de bronz și obținerea dreptului de a organiza turneul preolimpic, România a mai reușit și să dea golghetera turneului final, Cristina Neagu având un bilanț extraordinar, 63 de goluri, chiar dacă în primele două meciuri din grupă nu a evoluat decât foarte puțin. Dacă va reuși să fie desemnată și cea mai bună jucătoare a acestor mondiale, în mod normal așa ar trebui să fie, atunci vom putea spune că pentru România a fost o ediție foarte reușită.

Mai adaug că polonezele au ratat patru aruncări de la șapte metri și faptul că Baia Mare a avut în finală 11 jucătoare, care, cu excepția portarilor, toate cele nouă din teren au reușit să înscrie măcar câte un gol!

România: Paula Ungureanu (8 intervenții), Ionica Munteanu (3 intervenții) — Gabriella Szucs (1), Crina Pintea, Adriana Nechita (2), Cristina Neagu (10), Aurelia Brădeanu, Gabriela Perianu (1), Luciana Marin (1), Valentina Ardean-Elisei (3), Oana Manea (4), Ana Maria Tănăsie (1), Melinda Geiger (3), Eliza Buceschi (2), Patricia Vizitiu (3), Laura Chiper. Selecționer: Tomas Ryde.

Polonia: Weronika Gawlik (6 intervenții), Anna Wysokinska (2 intervenții) — Monika Kobylinska (3 goluri), Monika Stachowska, Iwona Niedzwiedz (2), Joanna Gadzina (1), Agnieszka Kocela, Karolina Kudlacz-Gloc (4), Klaudia Pielesz, Aleksandra Zych (1), Aneta Labuda, Karolina Zalewska (2), Hanna Sadej (2), Malgorzata Stasiak, Patrycja Kulwinska (1), Kinga Achruk (6).

Selecționer: Kim Rasmussen.

Arbitraj perfect realizat de Kjersti Arntsen și Guro Roen, ambele din Norvegia.

Grigore Ciascai