Știaţi când se primeau crenvurştii la restaurantul Berlin din centrul Bucureştiului? Dar de „povestea cozii” aţi auzit? Oare cum se iubea la 14 grade, cu zăpada intrată în apartament? Câţiva scriitori români deapănă, cu haz, amintiri din comunism.

Cartea „Si eu am trăit în comunism”, apărută anul acesta la la Editura Humanitas, editată de Ioana Pârvulescu, adună amintiri din viața cotidiană a acelor ani. Despre cum au simțit comunismul pe pielea lor, au povestit aproape 100 de persoane, printre care Dan C. Mihăilescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Vasilescu, Victor Rebengiuc, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu.

Mai jos sunt câteva fragmente din volum:
„La rând, la spălat. Când, în ceasul de seară hărăzit apei calde, se auzea strigătul de luptă al doamnei Andrei (cerberul etajului și al cărții de imobil) – «a venit aaapa caaaldăăă» -, prima care dădea buzna în baie era, firește, Ana, domnișoară cu plete superbe și cârlionți bogheți. După care urma, natural, Tania, de felul ei o naiadă adoratoare de valuri înspumate. Bineînțeles că, atunci când, în ultimul sfert de oră, îmi venea și mie rândul, abia dacă mai apucam să mă spăl pe cap și să mă limpezesc cu apa deja recișoară. Așa că m-am lecut pe viață de adăstatul aristocratic în cadă.” (Dan C. Mihăilescu )

„A fost odată. Restaurantul Berlin din centrul Bucureștiului, lângă Universitate, în prima jumătate a anilor ’80. Ies cu un grup de prieteni la o bere. Nu erau prea multe variante de mâncare. Comandăm crenvurști (se știa că la Berlin poți mânca crenvurști buni). Chelnerul ne spune că n-au primit în ziua aceea. «Și când o să primiți?» întreabă unul dintre noi. Chelnerul răspunde sec: «Niciodată!»” (Anonim)

„Eram student la sfârșitul anilor ’60 și locuiam într-un bloc de pe strada Pictor Mirea, nu departe de Arcul de Triumf. Blocul avea, la demisol, un șir de camere gândite ca anexe (pentru servitori) ale apartamentelor de deasupra. Toate camerele de pe coridorul demisolului erau ocupate de studenți, chiriași ai proprietarilor de la parter și etaj. Aveam cu toții acces la un singur closet, cu un duș alăturat. Viața era frumoasă, ne vedeam fiecare de treabă, ne împrieteniserăm și făceam toți curte singurei femei vecine cu noi, o secretară, încurcată, din păcate, cu un scandinav mai în vârstă care îi promitea, probabil, s-o scoată din țară. […]” (Andrei Pleșu)

„Emisiunile postului de radio Europa Liberă erau transmise pe unde scurte, ceea ce conferea recepției, chiar și după ce bruierea înceta, o anumită fluctuație, un fel de piuit cu suișuri și coborâșuri, după care puteai recunoaște fără greș postul. Sunetele transmisiei erau livrate ascultătorului ecranate de o rețea de zgomote parazite care, asemeni unei saltele cu arcuri elastice nelegate între ele, suiau și coborau fără legătură cu logica semnalului transmis ori cu fixarea judicioasă, de către ascultător, a frecvenței de recepție. Când era vorba de muzica rock transmisă de Cornel Chiriac în cadrul emisiunii Metronom, efectul de țiuituri suitor-coborâtoare putea uneori să pară un efect al pedalei chitarelor electrice. […]” (Horia-Roman Patapievici)

„Cu creionul. Pe vitrina aprozarului de pe Academiei, am văzut, într-o zi, că scria cu litere mari: «A sosit varză.» Cineva scrisese dedesubt, cu creionul: «Încă o lovitură dată capitalismului.»” (Micaela Ghițescu)

„A fost odată… Ce alt subiect de poveste era să inventez eu pentru lina adormire a fiicei noastre, de nu Povestea cozii? E lungă și se poate prelungi la infinit, așa că v-o rezum.
A fost odată ca niciodată o coadă maaare, frumoasă și stufoasă. Visul ei era să se lipească de cineva, ca să-ți capete rostul pe lume. Se duce la urs și-l întreabă: «Vrei tu să fiu coada ta?» Însă ursul nu mai avea coadă, pățit fiind încă demult, când gheața i-a retezat frumusețe de undiță. Se duce la vulpe, dar cumătra avea deja un codoi fălos cât toate zilele. Nici iepurele nu o acceptă, fiindcă o coadă l-ar împiedica să fugă nestingherit din bătaia puștii și din gura hăitașilor.
Și tot așa, o resping, mai blând sau mai acru, vaca și lupul, ariciul, găina, câinele, curcanul, pisica… pentru ca, într-un târziu, biata coadă, hămesită, aiurită și hărtănită, să ajungă la un magazin.«Vrei tu să fiu coada ta?» abia a reușit ea să îngaime. Iar magazinul a acceptat numaidecât.
Așa se face că, de atunci, fiecare magazin are coada lui.” (Dan C. Mihăilescu)

„Cu magnetofonul. Abia îmi făcusem de vreun an primul buletin, când am fost la un prieten care stătea pe Aleea Circului. Era fiu de doctor și, prin urmare, mai înstărit decât noi, ceilalți din gașcă. Avea scule bune de muzică și o mulțime de discuri. Mergeam pe la el să ascultăm rock și să ne lăudăm cu tipe imaginare. Într-o seară, când eram la el, a sunat alt prieten că era ziua lui și dădea o petrecere, dar n-avea magnetofon. «Păi venim noi cu el», i-am spus. Am înșfăcat monstrul de vreo 18 kilograme și, mai mult târându-l, am luat-o-n jos pe Aleea Circului.
Deodată ne-a oprit o patrulă de miliție: «Al cui e magnetofonul?» „Al meu”, zice prietenul meu. «Sigur e-al tău?» «Da…» «Haideți cu noi să verificăm.» Și ne-au dus la secție. A fost prima dată când am avut de-a face cu miliția. Ne-au pus o grămadă de-ntrebări, au luat seria aparatului… Am așteptat vreo trei ore până să se lămurească și ei că nu era un aparat de furat. După asta ne-au dat afară, cu magnetofon cu tot, fără o vorbă. Eram în uniforme de elevi de liceu și abia ne mijise mustața.” (Mircea Cărtărescu)

„Ce faci, bă? Mi-aduc aminte de o scenă umilitoare pe care am trăit-o în «anii aceia», alta decât umilințele pe care le trăiam periodic și «la grămadă», de tipul manifestațiilor forțate de 1 Mai și 23 August sau al ridicării automate a mâinii în tot soiul de ședințe.
Anii ’80. Într-o zi (trecusem de 40 de ani și mă consideram un tip respectabil) îl duceam pe fiu-meu cu Trabantul la școală și, la Piața Iancului, pe o trecere de pietoni la care aveam verde, lumea se bulucea nonșalantă. Am claxonat agasat, am încetinit și le-am strigat pe geam indisciplinaților mei compatrioți că ar fi fost cazul să mă lase să trec. M-am ales cu niște înjurături și cu câțiva pumni pe fundul mașinii.
O sută de metri mai încolo tocmai îl debarcam pe fiu-meu când am auzit sirena mașinii de poliție și apoi mașina oprind în spatele meu. M-am apropiat de portieră – era vară și geamul era coborât – și, spre stupoarea mea, ofițerul de la volan, un căpitan, cred, întinde mâna spre gulerul cămășii mele. Sar ca ars un pas în spate și întreb îngrozit: «Ce faceți?» «Băă, zice tipul, ce faci, bă, treci pe linia de pietoni?» «Era verde pentru mine. Ei treceau pe roșu.» «Bă, nu-nțelegi, bă, ce vreau să zic?»
«Vă rog să-mi vorbiți la plural!» replic eu demn și roșu la față, deși știam că sunt total la cheremul lui, că putea să-mi ia actele, la o adică să mă-njure sau să dea orice întorsătură va fi voit micului episod. «Să-ți vorbesc la plural? Bă, tu nu-nțelegi, bă, că vreau să-ți spun ceva simplu? Nu-nțelegi, bă ca te-nvăț de bine? Băăă! îți dă procurorul cu legea-n cap, bă, dacă calci pe cineva, cu tot cu verdele tău! Asta vreau, bă, să-ți intre-n cap!» Și a plecat în trombă. […]” (Gabriel Liiceanu)

„Adierea străinătății. La mare, pe străini îi recunoșteai în primul rând după aura olfactivă. Miroseau luminos, a săpun bun, a cremă de plajă, a parfum, un amestec de arome care vorbea despre o altă lume. Adulmecam aerul. Îi admiram. Îi invidiam. Îi fericeam. Nici prin cap nu ne-ar fi trecut că am putea mirosi și noi vreodată așa.” (Ioana Pârvulescu)

„Dragoste la 14 grade. Închipuiți-vă, dragi prieteni, că te trezești într-o dimineață de iarnă la 14 grade, cu zăpada întrată juma’ de metru în casă, vântuită pe sub ușa de la balcon. După ce tragi degeaba lanțul de la WC, fiindcă apa nu curge, dai să aprinzi lumina: nu e curent. Vrei să-ți faci o cafea cu apa clocotită pusă la păstrat aseară, numă că, hélas… nu sunt gaze, iar fierbătorul e inutil de vreme ce, repet, nu e curent. (Apropo de fierbător, cumpărat pe sub mână, de la basarabeni: era de-a dreptul vital în lungile perioade în care nu se găseau chibrituri.)
Cam așa ne începeam ziua în iernile anilor ’80.
Închipuiți-vă că pe fondul frigului din casă îți mai ardea, iac-așa, de ceva forfotire sexuală. Ei bine, refrenul hâtru al epocii – cel cu care consoarta îi răspundea bărbatului ce se opintea exasperat să-i înlăture de pe trup straturile succesive de pături, șaluri, trening, pijama, era: «Iubește-mă, dar nu mă dezveli.»” (Dan C. Mihăilescu)

Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/comunismul-felii-de-viata-cotidiana/

ActualMM