– Cum apreciaţi „calitatea” umană a indivizilor care populează acum spectrul politic intern?
– E greu de făcut o generalizare. Sunt oameni de caracter, puţini la număr, dar sunt! Există un număr mare de oportunişti, din păcate, în toate partidele politice, care nu văd mai departe de lungul nasului lor şi de interesul personal. Rămâne de văzut dacă, până la urmă, puţinii oameni de caracter, prin tăria lor, vor reuşi să ducă partidele acestea spre un interes care ar trebui să fie naţional…

– Traversăm o criză acută a întregului sistem politic, un sistem distrus de o încrengătură de complicităţi păguboase…

– Din păcate, toată istoria noastră, vorbind doar de cea modernă, e plină de complicităţi. E una din racilele româneşti. Îmi doresc din suflet ca românismul să poată fi redeşteptat cu ceva. Asta n-are nicio legătură cu naţionalismul extremist aşa cum îl înţeleg acum sfertodocţii în nebunia lor. Conceptul de românism a fost impus de una din marile personalităţi ale culturii filosofice şi sociologice româneşti, Constantin Rădulescu-Motru. Din păcate, nu l-a prea înţeles nimeni, nici atunci şi nici acum. După părerea mea, e un fel de graniţă, pe care dacă nu ştim să ne-o punem singuri, ne vom trezi „rupţi în bucăţi” într-o lume care se va federaliza.
Faptul că apare un prim-ministru al unei ţări vecine în România şi ţine un discurs politic în interesul ţării lui şi al unei minorităţi din România, nesancţionat de nimeni, nici de politicienii români, nici de cei europeni, e dovada că el a făcut-o în temeiul acestui proiect. Sună a un fel de clopot disperat, care ar trebui să ne trezească la realitate. Aşa ne-am trezit întotdeauna, în ultimul moment. Dacă nu facem ceva pentru a păstra intact românismul, vom pierde la masa tratativelor, la masa verde, cum se spune…
– Sunteţi un promotor al artei şi culturii româneşti, recunoscut pe plan mondial, mai puţin acasă. Pentru că n-aţi intrat în „gaşca de la Cotroceni” vi s-au pus tot soiul de piedici. Vă mai luptaţi cu sistemul?

– Ca întotdeauna! Am fost învinşi temporar de ICR, prin influenţa unui proiect mişelnic. Noi n-am avut niciun proiect acceptat. Patapievici a reuşit să construiască acea oficină de propagandă, fiind sprijinit în acest sens pe toate planurile. E un exemplu simptomatic pentru viaţa românească. Mă zbat, am încercat să creez diverse instituţii care să însemne ceva pentru România, sunt mulţumit până la jumătate de ceea ce am făcut, înfiinţând prima casă de licitaţii construită cum trebuie, Artmark-ul. Sunt şi puţin nemulţumit că evoluează altfel decât mi-aş fi dorit eu, de aceea am şi plecat. Am creat apoi o societate a „galeriştilor” încercând să o conectez la viaţa internaţională pentru ca lumea să afle valoarea artiştilor noştri…
E foarte grav că ai noştri devin cunoscuţi doar dacă aleg să trăiască „dincolo”. Şi tot perpetuăm starea de fapt, aşa, indiferent de etapa istorică, pentru că nu vrem să ne asociem. Nu cred că mai există vreo naţiune comparabilă cu cea română care se opune cu îndârjire sistemului asociativ. Individualismul ăsta va avea repercusiuni grave.

– Individualismul generează înstrăinarea care se manifestă acut în cam toate păturile sociale de la noi…

– Obştea sătească care de-abia fusese creată în jurul câtorva valori perene datorită acţiunii lui Dimitrie Gusti e distrusă complet, aşa că totul e de refăcut în ţara asta. Ar fi o provocare, dacă am întâlni masa critică de indivizi care să ne putem uni eforturile, şi să ne apucăm de construcţie. Din păcate, nu văd decât ruperea din ce în ce mai categorică a acestui liant şi împărţirea tuturor energiilor în energii personale, în funcţie de interes. Or, instituţia culturală poate avea o valoare exponenţială pentru un popor atât de talentat cum e poporul român, capacitatea creativă fiind probabil valoarea cea mai sigură a născuţilor pe aceste meleaguri. Din păcate, niciodată n-am întrunit în jurul acestor valori, suficient mediu prielnic cultivării lor, astfel încât, începând cu cei din vechime care şi-au luat tălpăşiţa din ţară, gen Brâncuşi sau Coandă, până în ziua de astăzi, pentru a reuşi în zona ştiinţei sau a creaţiei, trebuie să pleci. Potenţialul există, însă eu sunt sătul de această teorie a potenţialităţii româneşti.
Nu ştiu cum naiba facem că potenţial toţi suntem grozavi, iar când să facem, să producem ceva, potenţialul dispare! Şi-atunci vreau să vă citez un exemplu care mi se pare extraordinar; avem un scriitor foarte apreciat în literatura germanică pe care-l cheamă Cătălin Dorian Florescu. A fugit din ţară la 15 ani când începuse să fie cunoscut, împreună cu părinţii lui, a ajuns la Zürich, s-a apucat să înveţe limba germană şi a învăţat-o în trei ani de zile. De la 18 ani, până acum la 45, când este plin de premii internaţionale, scrie pentru cultura germanică despre România, ceea ce e fabulos. Omul ăsta ar merita să-l cunoaştem cu adevărat, să-l cultivăm cu adevărat şi să-l premiem la rându-ne, pentru că el vorbeşte extraordinar despre România şi vorbeşte într-o limbă germanică absolut senzaţională. Nu ştim să apreciem aceste lucruri!

– Spuneţi că am avea totuşi soluţii… Se pare că avem o societate precum o maioneză „tăiată”. Pentru a o drege, trebuie să începem dintr-o zonă mică a ei. De unde? De la baza societăţii spre vârf, de la vârf spre bază, sau pornim simultan în ambele sensuri?

– Trebuie plecat din ambele sensuri, neapărat! Până la urmă, clasa politică nu e decât o rezultantă a acţiunilor noastre, generată de nebăgarea noastră de seamă şi lipsa de atitudine. Ei sunt aleşii noştri, nu se creează singuri, au nevoie de noi… Or, ca unul care am format şi reformat partide liberale până am devenit insuportabil pentru unii, pot să vă spun că dacă nu ne ocupăm de cetăţenii României, nu facem nici o ispravă. Ce se întâmplă? Apar tot felul de lideri locali care se impun prin metode materiale, deloc prin ideile şi programele lor, şi asta creează o atmosferă neplăcută pentru restul de locuitori ai României, în aşa fel încât o să ne trezim cu o hartă politică izolată complet. Unde o să ajungem, să nu mai avem pe nimeni la vot? Nu cred că e un ideal politic…

– Văd că mai nou se practică boicotul…
– Se practică şi pentru că e o tară mai veche. Să ne-nţelegem foarte bine, cei opt milioane şi jumătate de oameni care au ieşit la vot, pentru sau împotriva lui Traian Băsescu, nu au ieşit neapărat din cauza activităţii partidelor politice. Au ieşit pentru că regimul a ajuns să fie insuportabil cetăţenilor unei ţări. Este o consecinţă, deci, a acţiunii negative. Or, noi trebuie să ieşim din această cursă a votului negativ. Îmi aduc aminte de începuturile politicii noi româneşti din 1990, când mulţimea de partide politice se zbătea atunci să construiască proiecte; nu le asculta nimeni pentru că harababura era generalizată şi era firească după o schimbare atât de profundă de regim. Din păcate, acum, când ar fi nevoie să existe nişte proiecte, acestea sunt la fel de simpliste ca şi cele din 1990. Lumea are nevoie de proiecte şi ele lipsesc. Cu alte cuvinte, e nevoie de un liant între clasa politică şi masa de locuitori. Alminteri nu cred că ajungem undeva…

– Sunteţi un împătimit al liberalismului. Cum vedeţi dumneavoastră viitorul mişcării liberale româneşti şi ce sfaturi le-aţi da celor ce deţin la această oră funcţii în partid?

– Sunt vestit şi probabil foarte antipatic din cauză că dau sfaturi. După cum ştiţi, nu am fost şi nu voi fi niciodată „omul cuiva”, ci doar al unor proiecte în care am crezut şi câtă vreme ele au evoluat în sensul principiilor mele de viaţă. Nu aş da sfaturi acum, însă cred în faptul că un anumit tip de caracter imposibil de cocoşat cum este cel al lui Crin Antonescu ar trebui să facă pui în Partidul Naţional Liberal, în aşa fel încât el să nu fie îngrămădit de oastea complicilor şi complicităţilor şi să impună un anume tip de caracter de care e mare nevoie în politica românească. Nu văd altă soluţie. Liberalismul are suficiente idei încât să se impună prin el însuşi. Problema este dacă cei care vor să îl impună ţin cont de ele. Spuneam mai demult, şi reiau, că numărul liberalilor din Partidul Naţional Liberal nu e grozav. Din păcate, numărul oportuniştilor este foarte mare. Probabil că acelaşi lucru se întâmplă şi în altfel de partide, pe care le cunosc mai puţin şi pe care nici nu îmi doresc să le cunosc mai bine.
– E o problemă de selecţie de la nivel local?

– Este evident o problemă a faptului că la nivel local oamenii nu mai ştiu să îşi aleagă liderii. Şi atunci ăla care se înfige sigur pentru a deveni lider, dacă are şi ceva mijloace materiale să „ia faţa” alegătorilor săi, ajunge lider. Nu întotdeauna e aşa; spre exemplu, sunt cazuri fericite în care liderii reprezintă chiar valori. Şi nu vreau să fiu necinstit faţă de ei, căci în Partidul Naţional Liberal sunt suficienţi oameni care au realmente valoare şi care ar trebui să îşi dea mâna şi să fie mai uniţi în jurul ideilor decât sunt acum în jurul persoanelor. E mare nevoie de asta, deoarece aşa cum spuneam mai devreme, Europa, după cum vedeţi, se schimbă. Faptul că noi nu suntem informaţi sau că nu ştim să vedem cum se schimbă Europa, cum se schimbă lumea în general, nu e viciul lumii, ci al nostru.
Dacă noi nu punem alături declaraţia lui Merkel de la Chişinău cu atitudinea ei din România, cu interviul lui Giscard d’Estaing din „Der Spiegel” şi cu propunerea lui Barroso, hodoronc-tronc, de federalizare, înseamnă că nu vedem mai departe de lungul nasului. Or, aşa cum aminteam, faptul că poate să apară Orban în România şi să susţină ce susţine, într-o tăcere mormântală a întreguluicare se numeşte Europa, înseamnă că proiectul acesta avansează fără ştiinţa noastră. Nu cunosc să existe o politică românească a vreunui partid anume – şi mi-aş fi dorit să fie a Partidului Naţional Liberal – care să găsească România pregătită pentru acest moment. La fel cum nu pot să cred că declaraţiile unui preşedinte inconştient ca Traian Băsescu, în numele României, pot să servească drept argument pentru trecerea României în această nouă Europă fără ştiinţa locuitorilor.

– Aici revenim la un alt domeniu pe care îl stăpâniţi, cel diplomatic. Aţi fost ambasador în Elveţia, care credeţi că ar fi căile de acţiune acum în Europa şi nu numai, pentru a contracara toate aceste – haideţi să le spunem elegant – presiuni?

-Din păcate, momentul e uşor târzielnic, pentru că aceste lucruri trebuiau începute demult. Ar trebui ca politicienii români să înţeleagă în ceasul al douăzeci şi patrulea că este nevoie de ceea ce se numeşte lobby politic de ţară. Se face greu, e o acţiune de durată, se face cu ajutorul oamenilor, nu numai cu ajutorul ideilor. Sunt personalităţi în România care sunt ţinute deoparte şi care au deschise anumite căi în Europa şi în lume, dar care nu se pot prezenta în nume propriu. Aceste personalităţi trebuie acreditate pentru a ajunge acolo. Dar acest demers trebuia început deja. „Ei” şi-au perfectat aproape proiectele.
Când văd reacţia cehilor şi polonezilor mi-aş dori ca reacţia aceasta să fie întâi a românilor. Asta arată în câtă întârziere ne găsim. Sigur, nu este încă nimic pierdut, totul poate fi reparat, dar trebuie să ne mişcăm foarte repede. Dezavantajul românilor şi avantajul adversarilor noştri politici este că aceştia din urmă se bucură încă de reţelele făcute de Ceauşescu. Pe care, în mod inexplicabil, nu am vrut niciodată să le devoalăm. Cu toate că, altminteri, suntem parte a NATO, a Uniunii Europene… Unii, precum polonezii sau cehii, au făcut asta în mod precis. Ciudat, redegiştiinu prea le-au făcut; le-au făcut în interioriul Germaniei, dar în exteriorul Germaniei nu le-au devoalat nici ei. O fi ceva comun între Merkel, Băsescu şi Barroso? Mi-e temă că trecutul lor comunist îi strânge laolaltă. Şi noi avem metehnele noastre şi nu trebuie să ne ascundem de asta. Am trecut printr-o comunizare treptată dar destul de accentuată. Problema este dacă ne-am vândut sistemului… O parte dintre noi şi-au pus deoparte mintea şi sufletul şi au rămas curaţi. Alţii nu! Ar trebui să le acordăm puţin credit celor care şi-au salvat mintea şi sufletul şi să îi punem la treabă, dacă vrem ca România să se salveze cu adevărat.

– Spuneaţi că ar fi necesar un „declic”, o descătuşare de energii. În ciuda unei doze de pesimism pe care o afişaţi, la cei 70 de ani pe care-i împliniţi mâine (n.r. – joi 20 septembrie) – şi vă spunem „La mulţi ani!” cu acest prilej -, sunteţi „verde” şi vă mai şi pasă…

– E paradoxal, poate, cu toate că n-aş putea spune că viaţa nu m-a marcat în diferite etape, mă găsesc la 70 de ani cu energia unuia de cel mult 50. Şi sunt mulţi ca mine în România, probabil că şi contradicţia ne ţine pe baricade… Poate dacă eram acceptaţi de la început şi mângâiaţi pe creştet la modul „ce grozavi suntem noi”, eram mult mai bătrâni la 70 de ani. În contradicţie cu restul, iată că ne prezervăm ca un fel de gimnastică neîntreruptă, un anume tip de energietinerească. Sigur, trebuie să uităm faptul că o parte dintre personajele care pot fi de folos întregului au fost într-o etapă sau alta în discordanţă cu unii sau alţii. Trebuie să ştim să culegem ce e bun. Cred că mulţi oameni din tot spectrul politic ar fi meritat să fie scoşi de la „naftalină” cu adevărat şi puşi să lucreze pentru ideea românească.
Nu pot să cred într-o diplomaţie profesionistă care este la mâna funcţionarilor trimişi sub acoperire de SIE. Cred cu adevărat într-o diplomaţie care ştie să creeze relaţii în favoarea statului român, nu cred într-o diplomaţie aservită. Sunt şi în Ministerul de Externe oameni, nu atât de mulţi pe cât s-ar putea crede, pentru că o parte dintre ei, în pofida calităţilor lor, s-au lăsat dintr-un motiv sau altul atraşi în jocuri politice. Cel mai apreciat diplomat român era, şi teamă mi-e să nu fie în continuare, cel care nu face nimic, ca să nu deranjeze pe nimeni. Or, dacă nu ieşim de aici, din groapa asta în care am intrat singuri, nu facem nicio ispravă.

– Ce ar trebui să facă domnii diplomaţi, să taie firul roşu de la Cotroceni?

– Nu se poate altfel! Coordonarea de către un preşedinte – poate acceptabilă – a relaţiei externe nu înseamnă aservirea acestei relaţii. Repet, nu am nimic în mod special cu personajul Traian Băsescu, ci numai cu acţiunea lui, pe care o socotesc neconvenabilă interesului naţional. Tot au încercat unii şi alţii să mă facă să colaborez cu el şi nu a ieşit nimic, niciodată, pentru că – sigur, nu e genul meu de a face neapărat un caz din persoana mea – atunci când am văzut că nu pot să-l conving pe el sau pe un altul, mi-am văzut de treabă… Asta este problema lui; faptul că un om cu un nivel suficient de inteligenţă nu poate să accepte faptul că există şi opinii contrare şi să caute soluţia care este cea mai bună pentru ţară. Mi se pare trist pentru un om care ajunge să conducă un stat!

– În acest caz ajungem la vorba unui distins domn, care spunea că nu mai alocă minute din viaţa lui unor oameni care nu merită.

– Din păcate, trăim cu ei! E nevoie să arătăm cum se transformă această ţară, repede, într-o ţară adevărată, cu ei de faţă. Nu putem să îi extragem brusc şi să spunem; „acum o să venim noi care suntem mai buni şi mai curaţi şi să facem o altă ţară”. Nu! Trebuie să dovedim că se poate şi să îi aducem pe calea cea bună, să învăţăm să convieţuim, prin această demonstraţie. Cam de la 1848 tot încercăm în diferite etape să devenim o naţiune şi ar cam fi vremea să se întâmple asta. (cotidianul.ro)