Minunile în general și vindecările miraculoase în special aprind mereu spiritele. Noi nu vom intra în luptă cu nimeni pe aceste teme, ci ne limităm la a ne expune propria credință. Să începem cu puțină istorie. În anul 1748, filosoful scoțian David Hume a publicat un tratat despre gândirea umană. Capitolul 10 se întitula ”Despre minuni”. Mai târziu l-a publicat ca o carte de sine stătătoare și cartea aceasta a avut un impact extraordinar asupra gândirii din acea vreme. Teza fundamentală a lui David Hume era că lumea funcționează pe bază de legi fixe, care nu pot fi încălcate de nimeni. Minunile ar fi o încălcare a acestor legi, lucru imposibil. Dar, spune Hume mai departe, fapt este că nimeni în zilele noastre nu poate spune că ar fi văzut întâmplându-se vreo minune, pentru simplul motiv că minuni nu se întâmplă. Fiindcă descoperirea legilor pe baza cărora funcționează lumea era un lucru de dată recentă și fiindcă aceste legi erau parte esențială a gândirii ”științifice”, lumea cultivată nu mai îndrăznea să contrazică ce a decretat David Hume. Curentul acesta s-a răspândit și în lumea teologică și, drept urmare, un număr de teologi de seamă, în special din Germania, au început să afirme în școlile lor teologice că dacă minuni nu se întâmplă astăzi, cu siguranță nu s-au întâmplat niciodată și deci nu s-au întâmplat nici în vremurile biblice. Ei au emis teoria că minunile relatate în Biblie s-au format prin îndelungată transmisie orală înainte de a fi fost așternute în scris. Așa a apărut ceea ce se numește teologia liberală care nega minunile și profețiile scrise în Biblie. Impactul teologiei liberale asupra studenților, apoi a pastorilor și a bisericilor a fost enorm. Friedrich Nietzche, fiu de pastor și el însuși student la teologie, care și-a pierdut credința în urma audierii profesorilor liberali, este poate cel mai șocant exemplu al impactului profesorilor care negau miraculosul din Biblie.

Mai târziu, în special în secolul al XX-lea, a apărut teologia evanghelică de nivel academic egal cu al teologiei liberale. Un mare număr de teologi evanghelici au început să argumenteze că se poate dovedi că relatările din Biblie au fost scrise de autori contemporani cu evenimentele relatate și, deci, cărțile scrise de ei  sunt vrednice de crezare și că, prin urmare, minunile din Biblie s-au întâmplat exact așa cum sunt relatate. Dar mulți dintre ei, pentru a arăta că și ei sunt ”științifici” afirmă că minunile au încetat să mai aibă loc de îndată ce s-a încheiat scrierea Noului Testament. Prin urmare, afirmă ei, minuni s-au întâmplat în timpurile biblice, dar nu se mai întâmplă în vremea noastră. Acești teologi se numesc ”cesaționiști”, de la cuvântul englez ”to cessate”, adică ”a înceta”.

Există și a treia categorie de teologi și predicatori, care susțin că darurile miraculoase date de Duhul Sfânt nu au încetat, ci sunt date și astăzi, și deci minuni și în special vindecări miraculoase se întâmplă și astăzi. În această categorie mă încadrez și eu. Cineva a scris recent că vindecările prin credință sunt  ”excepții de la normal” și ”rarități prin excelență”. El a mai scris că minunile se întâmplă ”nenormal”, ”din când în când” și că ele sunt ”imposibil de anticipat sau de provocat prin ceea ce am putea face noi”.

Ceea ce  m-a surprins cel mai mult a fost afirmația acestui autor despre relația dintre credință și minuni. După părerea lui, credința nu are nimic de a face cu minunile și, de fapt, ”este cu atât mai mare cu cât minunile sunt mai rare și mai… excepționale”.

Contrar acestor afirmații, în Biblie se face o legătură foarte strânsă între minuni și credință. Astfel, Petru spune despre Domnul Isus că ”a fost adeverit înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru” (Faptele ap. 2:22). Prin urmare, unul dintre rolurile minunilor, semnelor și lucrărilor pline de putere a fost să genereze credință. Domnul Isus Însuși s-a folosit de minunile pe care le făcea ca de un argument care să genereze credință: ”Credeți măcar lucrările acestea, ca să ajungeți să cunoașteți și să știți că Tatăl este în Mine și Eu sunt în Tatăl ” (Ioan 10:38). Dar, să ne uităm puțin la apostolul Pavel. Unii evanghelici subliniază doar faptul că pe unii dintre colegii lui de misiune Pavel nu i-a vindecat, că lui Timotei i-a recomandat să-și trateze desele lui îmbolnăviri de stomac prin remedii medicale, și că el însuși ar fi avut probleme medicale care n-au fost vindecate prin rugăciune. Ei vor să ne convingă că Pavel însuși n-ar fi pus nici o bază pe vindecările prin credință. Să vedem însă care a fost situația reală.

Începem prin mărturia din Faptele apostolilor 14, unde citim cum Pevel l-a vindecat în Listra pe un olog din naștere, o minune care i-a făcut pe localnici să-l considere ”zeu”. Și să ne uităm la ce s-a întâmplat în orașul Efes: ”Și Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo încât peste cei bolnavi se puneau basmale sau șorțuri care fuseseră atinse de trupul lui și-i lăsau bolile și ieșeau afară din ei duhurile rele” (Faptele ap.19:11-12). Pavel însuși le amintește corintenilor că ”învățătura și propovăduirea mea nu stătea în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:4-5). Și apoi accentuiază și mai puternic: ”Căci împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (4:20). Dar iată și mai clar cum vede Pavel rolul enorm pe care l-au jucat semnele și minunile și manifestările cu putere ale Duhului Sfânt în misiunea lui:

”Căci n-aș îndrăzni să amintesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Cristos prin mine ca să aducă națiunile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor și a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15:18-19). Este clar, deci, că Pavel însuși a apreciat enorm rolul minunilor și vindecărilor, dar observăm deasemenea că nu peste tot și în toate cazurile a avut o reușită, ci uneori a recurs la recomandări medicale și a acceptat și faptul inevitabil că trupurile noastre actuale nu sunt încă transformate, sau ”răscumpărate”(Romani 8:19-23), prin urmare încă sunt supuse bolilor și morții. Cu aceasta venim la situația de astăzi. În ultimii 50 de ani, lucrările de vindecări prin credință s-au înmulțit enorm. Aș putea să indic zeci de cărți care mărturisesc despre lucrul acesta. Este suficient să vă semnalez că un profesor de teologie de la Asbury Seminary, din Kentucky, Statele Unite, a publicat recent două volume masive (totalizând peste o mie de pagini!) în care documentează ceea ce el spune că sunt milioane de vindecări prin credință care au avut loc în ultimele decenii. Două capitole sunt umplute cu cazuri de vindecări autentificate științific de medici. Numele teologului este Craig Keener, și cartea lui, publicată în 2011, la editura Baker Academic, se  întitulează simplu ”Miracles”. Keener pleacă de la afirmația lui David Hume că nimeni n-a văzut minuni întâmplându-se în vremea lui, și ne arată că argumentul acesta a fost naiv și acum 250 de ani și e naiv și astăzi. Sub ochii noștri se întâmplă pe tot globul minuni nemaipomenite, care sunt autentificate științific. Semnalez și faptul că vindecările au ajuns să fie predate ca un curs la seminarii și universități creștine. Ba chiar, cineva finalizează acum o teză de doctorat cu subiectul vindecărilor prin credință. Dar trebuie să subliniem un fapt de cea mai mare importanță. Toți oamenii lui Dumnezeu folosiți de Duhul Sfânt pentru ca El să-Și demonstreze și astăzi realitatea și puterea, vorbind despre experiențele lor, arată și faptul că nu toți cei pentru care se roagă și peste care își pun mâinile se vindecă.  Faptul acesta este în concordanță cu experiența lui Pavel, care făcea vindecări extraordinare, dar nu le putea face automat, la toată lumea. De ce-i așa? Nimeni nu poate explica acest fenomen. Am auzit pe un om al lui Dumnezeu, prin care se fac minuni cu totul ieșite din comun, mărturisind că durerea lui cea mai mare este pentru cei care nu se vindecă și că el și-a făcut o regulă să nu dea vina pe cei bolnavi că din cauza lor înșiși nu s-au vindecat, să nu se blameze nici pe sine pentru eșecuri și să nu arunce nicăieri în altă parte această vină, ci să lase problema aceasta în grija Domnului.

Încă un lucru important. Toți oamenii lui Dumnezeu folosiți de El în vindecări spun astăzi că și medicii sunt instrumente ale lui Dumnezeu pentru vindecări și că vindecările prin medici sunt tot atât de miraculoase cât și cele făcute doar ”prin credință”. Există acum o mulțime de medici credincioși care întâi de toate se roagă pentru vindecarea pacienților lor și numai după aceea aplică, dacă mai este cazul, remedii medicale.

Există deci trei categorii de oameni în creștinism: Unii care neagă complet minunile, chiar și pe cele scrise în Biblie, alții care spun că cred minunile scrise în Biblie, dar neagă că ele s-ar întâmpla și astăzi și alții care cred că Dumnezeu este consecvent și că El a făcut minuni atât în timpurile biblice cât și de atunci încoace și că noi trebuie să așteptăm ca El să ne folosească și pe noi pentru înaintarea cauzei Lui în lume.

Câteva cuvinte despre baza teologică a vindecării. Evanghelistul Matei, când începe să redea vindecările miraculoase făcute de Isus, simte că trebuie să explice pe ce bază sunt ele făcute. Iată ce scrie el:  Isus ”prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate și i-a vindecat pe toți bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: ”El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Matei 8:16-17, citatul din Isaia fiind din cap.53:4). Apostolul Petru face și el uz de textul din Isaia și ne spune: ”prin rănile Lui am fost vindecați” (1 Petru 2:24). Reducerea vindecării numai la problemele sufletești și spirituale nu se justifică în nici un caz: Matei se referea clar la vindecări și fizice și spirituale. Acest aspect inclusiv (și fizic și spiritual) este clar și din Psalmul 103: ”El îți iartă toate fărădelegile tale. El îți vindecă toate bolile tale” (Ps. 103:3). Nu pot încheia fără să subliniez că, la urma urmei, toată această discuție se reduce la întrebarea: Cât de mult îl credem noi pe Domnul nostru Isus Cristos. El le-a dat ucenicilor Săi instrucțiuni pentru misiunea lor în lume, apoi a adăugat: ”Iată semnele care-i vor însoți pe cei ce vor crede: În Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor vindeca” (Marcu 16:17-18.  Evanghelistul Marcu adaugă că ucenicii au plecat și au predicat pretutindeni și ”Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-i însoțeau” (Marcu 16:20). Unii, ca să se scape de textul acesta, ne spun că finalul acesta nu este autentic, ci a fost adăugat la această Evanghelie mult mai târziu. Aceasta este tactica teologilor liberali, care caută să distrugă credibilitatea textului, ca să se scape de ce nu le convine în text. Uneori, și teologii evanghelici recurg la această metodă. Dar, chiar dacă ne-am ”scăpa” de textul din Marcu, rămâne textul și mai puternic din Evanghelia după Ioan, pe care nu-l putem exclude prin aceeași metodă, deoarece ar trebui să negăm toată Evanghelia lui Ioan, în care textul acesta este într-o poziție cheie, care ne arată că aceste cuvinte vin în mod incontestabil de pe buzele Domnului Isus: ”Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și că Tatăl este în Mine; credeți cel puțin pentru lucrările acestea. Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face altele încă și mai mari decât acestea: fiindcă Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14:11-12). Noi am decis să-L credem pe Domnul nostru Isus Cristos sută la sută. De aceea ne rugăm pentru vindecarea bolnavilor. Vindecarea lor nu vine din ceva inerent în noi, ci vine din rănile Lui, din puterea Numelui Lui și din puterea Duhului Sfânt. Să adăugăm și faptul că Iacov, fratele de corp al Domnului Isus, în epistola lui, dă instrucțiuni clare celor bolnavi să cheme pe prezbiterii Bisericii, să-și mărturisească păcatele, prezbiterii să-i ungă cu undelemn în Numele Domnului, să-și pună mâinile peste ei și să se roage pentru vindecarea lor și ”Domnul îi va vindeca!” (Iacov 5:14-16). Pe baza instrucțiunilor din Marcu 16 și a celor din Iacov 5, în Biserica noastră, la sfârșitul fiecărei predici chemăm în față pe cei bolnavi care doresc vindecare și procedăm conform acestor îndrumări (din Marcu și din Iacov) combinate. Cei trei păstori ai Bisericii și uneori și alți membri ai Bisericii își pun mâinile peste ei și se roagă pentru vindecarea lor.  Chiar la sfârșit, ascultăm mărturiile celor care s-au vindecat în duminicile trecute. Așa este întărită credința celor ce vin la Biserica noastră. Bucuria noastră este deplină pentru că vedem cum rugăciunile noastre sunt ascultate și spunem împreună cu psalmistul: ”În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni …” (Psalmul 65:5).

http://newsnetcrestin.blogspot.com