Nu mă mai pot uita la imagini cu Traian Băsescu. Nu mai suport să-i văd chipul. Trăiesc acelaşi sentiment acut de intoleranţă ca în cazul lui Ceauşescu pe vremea ultimilor ani ai obsesivului regim.
Am alergie la figura lui Traian Băsescu, iar atunci când mai şi vorbeşte mă trezesc imprecând folcloric.
Ieri, brusc, ca într-un coşmar de care credeai c-ai scăpat şi revine, a reumplut ecranele televiziunilor de ştiri după o tăcere rău prevestitoare. Doar câteva secunde, cât să înţeleg sub ce faţetă clinică ni se arată preşedintele – strigoi, curiozitatea mi-a învins repulsia şi am ascultat. Tuna despre o majoritate care a vrut să facă ţăndări statul de drept. Am schimbat repede canalul, cu aceeaşi oroare cu care am închis televizorul după discursul televizat al lui Ceauşescu din 20 decembrie 1989. Spunea acesta, atunci, cu doar 5 zile înainte de judecata implacabilă a plumbului:
“…câteva grupuri de elemente huliganice au organizat o serie de manifestări şi incidente, trecând la atacarea unor instituţii de stat… Organele de ordine, procuratura, au efectuat şi continuă să efectueze cercetările corespunzătoare pentru a stabili cauzele şi vinovaţii acestor fapte cu caracter net fascist, provocator…”
Nu vi se pare cunoscut? Nu aveţi senzaţia că se repetă piesa dar cu altă distribuţie?
În rolul lui Ceauşescu, Băsescu, iar în celelalte roluri figuranţi aleşi parcă să semene şi fizic, nu doar comportamental, cu sinistrele lor modele: Bobu interpretat de Boc, Dăscălescu de Blaga, Dumitru Popescu Dumnezeu de Mihai Răzvan Ungureanu… Până şi pentru echipa de sunet şi lumini castingul a găsit înlocuitori remarcabili: Andrei Pleşu pentru Adrian Păunescu, H. R. Patapievici pentru C.V. Tudor, Mircea Mihăieş pentru Eugen Barbu. Ce mai, s-a dat timpul înapoi!
Până la urmă lui Ceauşescu i s-a tras de la URSS, nu de la veşnica şi dezamăgitoarea noastră speranţă, SUA.
Fără vizionarul Gorbaciov, poate am fi asistat şi azi la încleştarea pentru aurul longevităţii între Ceauşescu şi Fidel Castro.
Susţinerea încă neprăbuşit a acestui Pinochio resentimentar care este Traian Băsescu, cu lemnul alcătuirii sale ciuruit la referendum de asaltul a peste 7 milioane de cari, susţinere asigurată artificial, prin cleiul puturos al unor interese ce nu au nicio legătură cu interesele României, mă îndignează la fel de tare cum m-a indignat plimbarea cuplului Ceauşescu, alături de regina Angliei, în celebra caleaşcă de la Buckingham Palace.
Toţi aceşti gitensteini, baroşi şi redinge, care s-au grăbit, la primele isterii macoveiciene, să-şi îndese adânc deştele jegoase în gură, pentru a fluiera alarma, precum şuţii ţinători de şase când se apropie potera, nu au găsit, în toată perioada scursă de la referendum, nici măcar o vorbă bună pentru românii care au mers la vot şi acum se văd ridiculizati.
Dacă, pe lângă cinismul gangsterului care se ştie puternic, ar fi avut măcar o brumă de spirit democratic, făceau minimul efort de a improviza nişte fraze consolatoare pentru oamenii de rând care încă mai cred în demagogia politică a marilor rechini cu drapel naţional.
Nu le ajunge că ne-au furat, ţin cu tot dinadinsul să ne şi umilească.
Pentru ei poporul român nu există. Este doar un concept din terminologia discursurilor de campanie şi uneori, ca acum, un factor ostil, cu anihilarea căruia l-au împuternicit pe Traian Băsescu.
Iar Traian Băsescu, recunoscător, va pune toată osârdia de care e capabil în această revanşă. Va fi un cântec de lebădă apt a-l excita mai abitir decât orice posibilă facere de bine amărăstenilor de acelaşi sânge cu el.
Contele de Saint Germain