PREDICA PATRIARHULUI – Duminica a 19-a după Rusalii.  „Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.” (Luca 6, 31-36)

Sfânta Evanghelie din Duminica a 19‑a după Rusalii este plină de învățături duhovnicești și ne arată care este deosebirea între păgâni și creștini, sau mai bine zis între omul păcătos și omul sfânt.

Domnul nostru Iisus Hristos știa că în mentalitatea populară inspirată de unele texte din Vechiul Testament (Psalmii 136 şi 138) circula îndemnul: „Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău” (cf. Matei 5, 43). El însă aduce o schimbare de atitudine, și anume: în locul urii față de vrăjmași, aduce o lege nouă: legea iubirii față de vrăjmași. Prin aceasta, Hristos‑Domnul a întrecut pe toți legiuitorii din istoria omenirii, pentru că nici un legiuitor nu a poruncit vreodată ca omul să iubească pe vrăjmașii săi.

Firea umană păcătoasă amestecă virtutea cu păcatul, bunătatea cu răutatea

Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă zicând: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți‑le și voi asemenea” (Luca 6, 31). Nu zice faceți ceea ce vă fac oamenii, ci zice precum voiți să vă facă oamenii. Adică, oamenii vor ca semenii lor să le facă bine, să se poarte frumos cu ei, să‑i respecte, să‑i ajute, să‑i împrumute, să‑i ierte, să le acorde cinste ca unor ființe raționale, iubite și binecuvântate de Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos spune, de fapt, că trebuie să săvârșim numai binele, să nu facem oamenilor răul pe care ei ni‑l fac, ci doar ceea ce dorim noi să ne facă ei, adică binele. Apoi precizează că, dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm păgânilor sau păcătoșilor și nu ne deosebim cu nimic de aceștia. Dacă împrumutăm pe cei care ne‑au împrumutat, dacă facem bine numai celor care ne fac bine, atunci nu progresăm spiritual, pentru că nu depășim egoismul firii umane posesive, adică starea decăzută a naturii umane păcătoase.

Ni se pare foarte firesc sau natural să facem bine celor care ne fac bine, dar nu ni se pare firesc, natural sau normal să facem bine şi celor care ne fac rău, adică nu ni se pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc și să dorim binele celor care sunt vrăjmașii noștri. De ce? Pentru că „firescul” acesta al nostru nu mai este deplin firea sau natura umană creată după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv (cf. Facerea 1, 26‑27) ori voită de Dumnezeu, ci e natura umană coruptă sau deteriorată de păcat, ca existenţă egoistă şi posesivă, care amestecă binele cu răul. De aceea, Domnul Iisus Hristos vrea să ne arate că numai omul bun şi generos în mod constant se manifestă ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu Cel bun şi milostiv, că numai bunătatea sau dărnicia este profund umană, nu răutatea, chiar dacă foarte mulți oameni din lume sunt răi.

Răutatea, chiar dacă a devenit o „a doua natură” și este răspândită în lume, ea nu este conformă cu chipul lui Dumnezeu în om. Numai bunătatea sau dărnicia, ca iubire milostivă și sfântă, este conformă cu chipul lui Dumnezeu Cel bun. De aceea, spre sfârșitul Evangheliei de astăzi, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă zicând: „Iubiți‑i pe vrăjmașii voștri și faceți‑le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt” (Luca 6, 35), adică nu veți mai fi robi sau slujitori ai egoismului sau ai păcatului, ci fii ai harului sau fii ai lui Dumnezeu după har.

Evanghelia ne arată, așadar, că un creștin, care este înfiat prin harul Sfântului Botez, devine fiu al lui Dumnezeu după har în Dumnezeu Fiul, în Iisus Hristos, după cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan zicând: „Celor câți L‑au primit, care cred în numele Lui, le‑a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s‑au născut” (Ioan 1, 12‑13), adică prin harul Duhului Sfânt.

Deci, prin Botez se dăruiește omului nu numai iertarea de păcate, ci și calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har, iar aceasta înseamnă că, prin har, credință și fapte bune, putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, Care este bun, milostiv și sfânt. Evanghelia de astăzi se încheie cu acest îndemn al Mântuitorului Iisus Hristos: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este” (Luca 6, 36). Aceasta înseamnă că numai bunătatea arătată ca milostenie sau bunătatea smerită și darnică este starea sănătoasă sau sfântă a vieții creștine. Mai precis, Hristos Domnul ne învață că firea umană sănătoasă spiritual este firea curățită de păcate şi patimi egoiste și sfințită prin har, adică firea umană înălțată la asemănarea cu Dumnezeu după al Cărui chip a fost făcut omul la început (cf. Facerea 1, 26‑27).

Deși această iubire față de vrăjmași este poruncită de Mântuitorul Iisus Hristos, totuși mulți oameni se întreabă cum putem noi să‑i iubim pe vrăjmașii noștri, dacă foarte adesea uităm chiar și pe cei care ne‑au făcut mult bine? Uităm adesea pe părinții noștri care ne‑au născut şi ne‑au crescut, pe învățătorii, pe duhovnicii, pe profesorii care ne‑au format, pe conducătorii care ne‑au promovat într‑un rang mai mare, uităm repede pe cei ce ne‑au ajutat în vreme de sărăcie, de boală, de necaz. În schimb, ținem minte multă vreme răul pe care ni l‑a făcut cineva, cuvântul care ne‑a jignit sau ne‑a rănit, fapta pătimașă și vrăjmașă a celui care ne‑a umilit sau ne‑a păgubit. Aceste forme de răutate sunt păstrate adânc și îndelung în memoria noastră cognitivă și afectivă, astfel încât răutatea altora memorată în noi devine cu timpul răutate a noastră sau boală a sufletului nostru, care nu iartă și nu uită răutatea vrăjmașilor, nu se descarcă de ea sau nu se eliberează de ea, ci o poartă în sine ca pe o otravă ascunsă sau ca pe o „legătură nedezlegată”.

Iubirea de vrăjmași începe cu rugăciunea pentru schimbarea sau îndreptarea lor

Este foarte greu, deși nu imposibil, ca firea păcătoasă sau egoistă a omului, înclinată spre răzbunare, să se schimbe atât de mult, încât omul să‑l iubească pe cel care îl urăște și să dorească binele celui care îi face rău. Cu alte cuvinte, la prima vedere, Evanghelia ne îndeamnă la o stare sufletească neobişnuită, superioară și la o acțiune greu de îndeplinit. Totuși, Sfinții Părinți ai Bisericii spun că Domnul Iisus Hristos nu cere omului ceea ce el nu poate împlini. Prin urmare, dacă omul păcătos constată că nu poate să iubească pe vrăjmași, el trebuie să ceară ajutorul lui Hristos, ca iubirea lui Hristos să vindece sufletul său rănit de răutatea vrăjmașilor și să‑i dăruiască harul iubirii Sale milostive. Astfel, cu ajutorul harului lui Hristos, omul poate scoate din inima sa „spinii urii” și ai dorinței de răzbunare, cum se spune într‑o rugăciune ortodoxă pentru iertarea vrăjmașilor. În acest sens, iubirea de vrăjmași sinceră, adică nu una fățarnică, începe cu rugăciunea pentru iertarea vrăjmașilor. În cărțile noastre de cult există rugăciuni pentru înmulțirea dragostei și pentru alungarea urii și a dorinței de răzbunare. De pildă, la sfârșitul Liturghierului se află un capitol numit Adunare de cereri, unde găsim o rugăciune pentru vrăjmașii cei ce ne urăsc și ne asupresc pe noi.

În această rugăciune nu se cere pedepsirea vrăjmașilor sau distrugerea lor, ci schimbarea lor în bine. Se cere ca Dumnezeu să schimbe starea spirituală a necredincioșilor sau a răufăcătorilor, felul lor de a gândi și de a făptui: „Necredincioșii să se întoarcă la dreapta credință, iar credincioșii să se întărească în dreapta credință, și toată vrajba și ura, în iubire de frați, în pace și dragoste desăvârșită să se prefacă”. Deci, iubirea de vrăjmași începe cu rugăciunea pentru schimbarea stării sufletului lor în bine sau îndreptarea lor. Foarte adesea, omul robit de mânie și ură este influențat de puterile diavolești, de „duhurile răutății care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12), cum spune Sfântul Apostol Pavel.

„Răzbunarea” sănătoasă a creștinului se arată când acesta răspunde la răutate cu bunătate

Deși creștinii erau persecutați, spune Sfântul Iustin Martirul și Filosoful în secolul al II‑lea, totuși ei se rugau pentru împăratul roman prigonitor și motivau rugăciunea lor astfel: creștinii se roagă pentru împărat, deși el îi urăște și îi persecută, cerând ca Dumnezeu să‑l elibereze de duhurile rele care‑l stăpânesc atunci când îi urăște pe creștini fiindcă ei Îl iubesc pe Hristos și cred în El. Împăratul are, deci, nevoie de rugăciunile creștinilor pentru ca Dumnezeu să‑l îndrepteze, să‑l facă din om rău un om bun, să‑i lumineze mintea și să‑i încălzească inima cu harul Său divin.

Vedem, aici, o aplicare concretă și corectă a Evangheliei iubirii de vrăjmași în viața creștinilor, adică să ne rugăm pentru mântuirea celor care ne voiesc răul, pentru schimbarea lor în bine, pentru ca să poată învinge răutatea prin bunătate. Astfel, vrăjmașii sunt puși în starea de‑a recunoaște ei înșiși superioritatea spirituală a celor ce suferă răutatea lor, dar nu se răzbună, nu răspund la răutate cu răutate. În literatura română, acest adevăr, ecou al rodirii Sfintei Evanghelii în viața poporului român, a fost exprimat în versurile următoare:

„Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău

E silit a recunoaște că ești bun și dânsu‑i rău”.

(Bogdan Petriceicu Hasdeu, Răzvan și Vidra)

Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă să nu ne asemănăm cu oamenii robiţi de păcate sau de patimi egoiste, răufăcători și răzbunători, ci să ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv Care nu coboară la nivelul naturii umane egoiste sau păcătoase, ci dorește să‑l ridice pe om la sfințenia și bunătatea Sa, întrucât omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

Totuși, când ne rugăm pentru iertarea și îndreptarea vrăjmașilor, schimbarea în bine sau îndreptarea acestora nu vine totdeauna când dorim noi și cum dorim noi. Uneori, e nevoie de multă răbdare, iar rugăciunea trebuie însoțită de post. Adesea, efectul rugăciunii pentru vrăjmași se vede în schimbarea atitudinii vrăjmașilor față de noi, nu pentru că au fost pedepsiți de noi, ci pentru că au ajuns să constate ei înșiși că sunt nedrepți sau răi, tocmai pentru că nu li se răspunde la răutate cu răutate. Unii oameni se schimbă în bine pentru că Dumnezeu Cel bun le dăruiește multe binefaceri, deși ei nu le merită.

În acest sens, exemplul cel mai bun este vameșul Zaheu, care s‑a convertit nu fiindcă a fost pedepsit, ci pentru că i s‑a oferit o onoare pe care n‑o merita, aceea de a fi fost vizitat de Iisus în casa sa (cf. Luca 19, 1‑10). Iar alți oameni se schimbă în bine printr‑o lucrare tainică, înțeleaptă sau pedagogică a lui Dumnezeu, transformând o încercare, o boală, o suferință sau un accident grav din viața omului într‑o atenționare care‑l ajută pe om să înțeleagă că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu Cel milostiv. Totuși, când Dumnezeu „ceartă” pe cineva, El nu foloseşte certarea ca răzbunare, ci din dorința de‑a îndrepta pe cel păcătos pentru a dobândi mântuirea, adică iertarea păcatelor şi unirea cu Dumnezeu. Mai precis, când omul nu se îndreaptă prin „leacuri duhovnicești dulci”, Dumnezeu Cel milostiv folosește „leacuri duhovnicești amare” pentru a‑l elibera pe om din robia răutăţii.

Bunătatea sufletului se probează mai ales în necazuri și suferințe

Când ne rugăm pentru îndreptarea sau îmblânzirea vrăjmașilor, ne punem nădejdea mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, deoarece El, uneori, în chip minunat, schimbă comportamentul vrăjmașilor noștri văzând multa noastră răbdare și multa noastră credință. Există însă și oameni care doresc repede să se răzbune pe vrăjmași, unii chiar scriu pe pomelnicele aduse la biserică numele vrăjmașilor care‑i supără și cer lui Dumnezeu să‑i pedepsească grabnic pe aceștia. În general, ei doresc ca vrăjmașii lor să se schimbe prin pedepse grele trimise acestora de Dumnezeu. Desigur, e păcat mare să aducem la Sfântul Altar pomelnice prin care cerem tocmai lui Dumnezeu Cel milostiv să pedepsească pe vrăjmașii noștri, în timp ce în rugăciunile Bisericii Ortodoxe nu se cere pedepsirea vrăjmașilor, ci îndreptarea lor.

Deși purtăm numele de creștin, totuși, când trecem prin necazuri pricinuite de vrăjmași, constatăm cât de mult trebuie să ne schimbăm noi înșine până când ajungem să fim milostivi și iertători ca Dumnezeu și să putem iubi pe vrăjmașii noștri. În acest sens, avem nevoie de ajutorul harului divin chiar şi pentru a rosti şi împlini cuvintele: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Rugăciunea Tatăl nostru).

Înțelegem, așadar, că nu putem fi milostivi asemenea lui Dumnezeu, decât dacă cerem ajutorul Lui și dacă osândim (judecăm) mai mult greșelile noastre decât greșelile altora, rugându‑ne astfel: Doamne, ajută‑ne să fim milostivi precum Tu ești milostiv (cf. Luca 6, 36), spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire. Amin!

Daniel, Patriarhul BOR