„Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraam, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.” (Bogatul nemilostiv) Luca XVI, 19-31
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXII-a după Rusalii condamnă nerecunoştinţa, nepăsarea şi nemilostivirea care l-au „coborât” pe bogatul nemilostiv în iad, pentru că el devenise deja inuman sau subuman.
A ajuns în starea de singurătate a iadului, fiindcă n-a adunat în suflet nici un dram de iubire smerită şi milostivă, singura care-l putea ajuta să se apropie de Dumnezeu Cel milostiv şi sfânt.
Decăderea spirituală a bogatului nemilostiv sau starea sa de dezumanizare se vede în faptul că el nu era nici recunoscător faţă de Dumnezeu, nici milostiv faţă de oamenii săraci. Deci, pe lângă faptul că era nerecunoscător lui Dumnezeu pentru bogăţia materială, bogatul nemilostiv a devenit şi insensibil sau nepăsător faţă de suferinţa semenilor săi. El a devenit indiferent faţă de suferinţa săracului Lazăr pe care îl vedea zilnic zăcând aproape de casa sa. Prin urmare, tocmai fiindcă n-a trăit pe pământ în comuniune milostivă cu semenii săi, bogatul nu poate ajunge în comuniunea celor milostivi, adică în rai, în Împărăţia lui Dumnezeu Cel milostiv, ci sufletul lui coboară la starea nefericită a iadului spre care el s-a îndreptat în mod liber prin nepăsare spirituală şi lăcomie materială dezumanizantă.
Întrucât bogatul nemilostiv trăia într-o stare de autosuficienţă, de mulţumire de sine, de apreciere de sine, de preocupare exclusivă de sine, el nu se mai gândea nici la Dumnezeu, dătătorul vieţii şi al fericirii, nici la săracii şi bolnavii nefericiţi, care aveau nevoie de ajutorul lui. Prin urmare, înţelegem că bogatul nemilostiv a fost osândit nu atât pentru faptele lui rele, cât pentru nerecunoştinţă, nepăsare şi nemilostivire, adică pentru binele pe care putea să-l facă, dar nu l-a făcut şi pentru că a confundat libertatea cu lenevia spirituală.
Nu bogăţia l-a dus în iad pe omul cel bogat, ci reaua ei întrebuinţare. Pentru că nici bogăţia şi nici sărăcia nu sunt bune sau rele în ele însele. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „… Nu sărăcia şi nici bogăţia în sine nu este un bine absolut, ci voinţa liberă cu care noi suntem înzestraţi. Această voinţă liberă s-o punem, deci, în rânduială şi să ne deprindem a cugeta cu înţelepciune. Dacă aceasta va fi bine întocmită, nici bogăţia nu va putea să ne scoată din Împărăţia cerurilor şi nici sărăcia nu ne va face să avem mai puţin; ci vom suferi în linişte sărăcia, fără a pune în primejdie dobândirea bunurilor viitoare şi fără a ne pricinui aici vătămare. Ci vom fi mulţumiţi şi aici şi ne vom învrednici de bunurile cereşti.”
Sfânta Evanghelie de astăzi nu vorbeşte despre alte fapte rele ale bogatului nemilostiv, în afară de faptul că trăia întru îndestulare. Desigur, se înţelege că toate faptele rele pe care le va fi săvârşit în viaţa lui au fost pedepsite, însă el este osândit mai ales pentru nepăsarea sau indiferenţa lui faţă de suferinţa aproapelui său. Ştim din Sfânta Scriptură a Noului Testament că oamenilor li se va cere răspuns şi pentru omisiuni, adică pentru faptele bune pe care ar fi trebuit să le împlinească, dar le-au nesocotit.
Adică nu se acceptă ca firească indiferenţa unora faţă de suferinţa altora, adică neomenia, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur:
„- Pentru ce, Doamne, nu pomeneşti şi de celelalte căi de păcat?
– Nu judec păcatul, răspunde Domnul, ci neomenia! Nu judec pe păcătoşi, ci pe cei ce nu s-au pocăit. Pentru neomenie vă osândesc! Aţi avut un leac atât de bun pentru mântuire, milostenia, cu care puteaţi şterge orice păcat, şi aţi dispreţuit o atât de mare binefacere. Ocărăsc neomenia, ca rădăcină a păcatului şi a toată necredinţa; laud omenia, ca rădăcină a tuturor bunătăţilor. Pe unii îi ameninţ cu focul cel veşnic, iar altora le făgăduiesc Împărăţia cerurilor.”
Deci, nu e suficient să nu faci rău nimănui, ci trebuie să faci bine multora. Nu e suficient să nu ucizi, să nu furi, să nu jigneşti, să nu asupreşti pe semenul tău, ci este necesar şi să-i faci mult bine după putinţă.
Când Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre Judecata viitoare (Matei 25, 31-46) spune că Fiul Omului sau Împăratul Judecător va zice celor de-a dreapta Sa, adică celor milostivi: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Cei milostivi sunt numiţi binecuvântaţi, întrucât pentru ei s-a pregătit, încă de la întemeierea lumii, Împărăţia lui Dumnezeu, adică Împărăţia iubirii veşnice a Preasfintei Treimi. În această Împărăţie a iubirii smerite vor intra oamenii cu suflet plin de iubire milostivă, care s-a arătat în fapta bună, în cuvântul bun, în prezenţa prietenoasă lângă bolnavul din spital sau lângă omul întemniţat. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că Mântuitorul nu a spus: „am fost bolnav şi nu M-aţi vindecat sau am fost în temniţă şi nu M-aţi eliberat, ci am fost bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat”. Adică, Dumnezeu nu ne cere să facem ceea ce întrece puterile noastre, nu ne cere să îl vindecăm pe cel bolnav, ci să îl cercetăm, să fim alături de el în singurătatea şi suferinţa lui, chiar dacă nu putem schimba imediat situaţia în care se află. Aceeaşi atitudine se cere şi faţă de cel străin sau faţă de cel întemniţat.
Deci, criteriul ultim al judecăţii tuturor oamenilor, indiferent de etnie, cultură, poziţie socială sau vârstă este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în viaţa sa pe pământ, atâta binecuvântare primeşte el în bucuria iubirii veşnice a Preasfintei Treimi din Împărăţia cerurilor. Cei care au fost indiferenţi şi nemilostivi faţă de semenii lor în suferinţă sunt numiţi blestemaţi. Acest apelativ extrem de aspru este un reproş-sentinţă care explică gravitatea nepăsării unora faţă de suferinţa altora.
Mântuitorul Iisus Hristos le spune celor de-a stânga sa, celor nemilostivi: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul (sau iadul) cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat” (Matei 25, 41-43). Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că iadul sau focul cel veşnic şi întunecos nu a fost pregătit pentru oameni, întrucât pentru oameni a fost pregătită Împărăţia cerurilor, adică Împărăţia iubirii Preasfintei Treimi. Însă oamenii nemilostivi, care au ascultat mai mult de diavol şi de slujitorii lui decât de Dumnezeu, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece au trăit în indiferenţă faţă de suferinţa celor din jurul lor. Ca atare, deşi nu este destinat iadului, omul nemilostiv se aseamănă cu demonii prin lipsa de iubire smerită faţă de oameni. Demonii, deşi sunt inteligenţi, nu se mântuiesc, adică nu se pot uni cu Dumnezeu, fiindcă nu au în ei iubire smerită şi milostivă.
Aşadar, înţelegem că omul are o foarte mare responsabilitate faţă de oamenii aflaţi în suferinţă, încât mântuirea lui depinde de atitudinea lui faţă de ei. Nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu ocolind pe aproapele său. La porţile Împărăţiei cerurilor vor sta martori pentru om cei care au primit ajutorul lui când se aflau în suferinţă sau în nevoi, dar şi cei care nu l-au primit, au fost uitaţi de el sau trecuţi cu vederea, dispreţuiţi ori alungaţi. De aceea, Sfântul Grigorie de Nyssa spune că săracii sunt apărători sau avocaţi puternici ai celor milostivi, dar şi aspri judecători ai celor care nu au fost milostivi. Ei sunt portarii Împărăţiei cerurilor.
Trăim astăzi într-o vreme de criză economico-financiară, care în mare parte se datorează lăcomiei unora în defavoarea altora. Această criză aduce suferinţă, sărăcie şi necaz celor mai mulţi dintre oameni. Din păcate, astăzi există unii oameni care au belşug de lucruri materiale, dar le risipesc cu multă uşurinţă şi nepăsare, în timp ce alţi oameni mor de foame. În acest sens, cineva se ruga cu aceste cuvinte: „Dă, Doamne, pâine celor flămânzi, şi foame de Tine celor ce au prea multă pâine!” Deci, mai rea decât criza financiară este criza de umanitate, deficitul de omenie, când oamenii nu mai sunt umani, când nu mai sunt milostivi, când nu mai sunt iertători. Când nu mai sunt binevoitori faţă de semenii lor, atunci se află cu adevărat într-o criză pierzătoare de suflet.
Astfel, criza financiară de astăzi este în esenţă tot o criză spirituală. De aceea, într-o lume aflată în criză spirituală, morală, economică şi ecologică, credinţa în Dumnezeu şi comuniunea cu El sunt surse de speranţă şi de putere spirituală pentru solidaritate, pentru lupta împotriva păcatului, împotriva sărăciei şi suferinţei, singurătăţii şi disperării, dezbinării şi conflictelor de tot felul. Aşadar, comuniunea cu Dumnezeu trebuie să devină centrul vieţii particulare şi sociale. Întreaga viaţă umană este chemată să se hrănească cu prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu prin rugăciunea-respiraţie a sufletului şi printr-o vedere divino-umană a umanităţii şi a creaţiei. De multe ori vedem că ajutorul dat aproapelui nu se poate realiza doar prin intenţii bune, ci, pentru a ajuta aproapele în situaţiile lui dificile, trebuie să cerem şi noi ajutorul lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 5 ). De pildă, vindecarea demonizaţilor nu se poate face decât dacă ucenicii lui Hristos practică postul şi rugăciunea (cf. Matei 17, 21; Marcu 9, 29), pentru că numai Hristos, prezent duhovniceşte în ucenicii Săi, poate alunga demonii.
În concluzie, din Evanghelia de astăzi înţelegem că bucuria egoistă de bunurile materiale ale lumii pământeşti trecătoare, trăită în izolare şi indiferenţă de oamenii săraci, este o falsă bucurie care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Nu bucuria lăcomiei şi a îmbuibării egoiste, fără cumpătare şi fără milostenie, ci bucuria iubirii smerite şi milostive, bucuria vieţii în comuniune cu alţii este adevărata bucurie a vieţii.
Să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu Cel milostiv pentru a ne dărui puterea spirituală de a preţui şi cultiva chipul Său în noi şi chipul Său din fiecare om. Să ne rugăm lui Dumnezeu să sălăşluiască în noi prin Duhul Său Cel Sfânt şi să ne dăruiască puterea de a înlocui egoismul cu solidaritatea, indiferenţa cu grija faţă de alţii, obsesia profitului cu bucuria dăruirii, teama cu încrederea, violenţa cu pacea, disperarea cu speranţa, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.
