Înjurăturile cele mai abjecte, care puteau ieși numai din gura unor indivizi primitivi și sadici; nu cred să fi scăpat vreun deținut politic să nu fie înjurat și amenințat în timpul anchetelor la care a fost supus.

Loviturile așa-zise „libere“: cu palma, cu pumnul sau piciorul (încălțat cu cizmă) distribuite absolut la întâmplare și la „inspirație“: peste obraz, gât (la venele jugulare), în abdomen, lovituri cu cizma în spate. […]

Bătaia la tălpi. Cea mai periculoasă bătaie la tălpi era varianta peste încălțăminte, cu victima întinsă pe masă, deoarece șocul loviturii se transmitea până în creștet, unde de obicei aveau loc desprinderi și distrugeri ale meningelui, cel torturat rămânând cu sechele grave, de multe ori sucombând după o astfel de bătaie. […]

Bătaia la palme cu cravașa, cu vâna de bou sau o scurtătură din lemn rezistent.

Atârnarea anchetatului cu capul în jos cu ajutorul unui scripete special.

Bătaia cu bețe subțiri de lemn sau de cauciuc pe spate, după ce anchetatul era prins de blatul mesei sau al biroului, cu mâinile legate de picioarele mesei sau ale biroului.

Strivirea unghiilor cu un clește special.

Introducerea de bețișoare între degetele victimei, după ce acestea erau strâns legate.

Arderea tălpilor anchetatului cu flacăra oxiacetilenică. […]

Prinderea mâinilor între două mese și bătaia la palme deasupra meselor.

Țipetele de groază și gemete (ale soțiilor anchetaților sau ale unor persoane necunoscute), înregistrate pe benzi de magnetofon și apoi redate cu intensitate maximă pentru a îndupleca pe cei anchetați să facă mărturisiri complete.

Bătaia în cap cu ciocanul. Această metodă ducea în mod sigur la alienarea victimei și la moartea acesteia; variantele acestei metode erau izbirea de pereți a capului anchetatului sau izbirea cap în cap a doi torturați sub supravegherea torționarilor. […]

Bătaia cu sacul de nisip cu care era lovită victima legată și culcată pe o masă sau pe dușumea. Loviturile aveau drept efect dislocarea organelor interne și moartea victimei.

Bătaia cu vârful sau cu tocul cizmei peste gura anchetatului, legat și târât pe dușumea.

Crucifciarea pe perete. Victima, cu brațele desfăcute și legate de două belciuge ancorate în perete, era spânzurată, fără să atingă dușumeaua cu picioarele și era ținută așa și bătută până făcea mărturisiri complete.

Ancheta cu o pisică introdusă sub cămașa victimei. Securistul enerva pisica cu lovituri nu prea puternice, aceasta căuta să iasă de sub cămașă și-și înfigea ghearele în carnea celui supus la un astfel de supliciu.

Bătaia cu cablul de cupru peste gambele picioarelor.

Bătaia pe plăgi deschise (plăgi de după operații, plăgi împușcate, răni produse de bătăi anterioare etc.).

Bătaia cu ciomagul și apoi aruncarea victimei pe o cale ferată, astfel încât să se simuleze o sinucidere.

Smulgerea unghiilor de la mâini și de la picioare; metoda era aplicată în special de Securitatea din București.

Ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei, fără ca aceasta să se miște; acest tip de anchetă a fost folosit de toate securitățile din țară.

Ancheta continuă, zile și nopți, prizonierul fiind supus unor interogatorii fără întreruperi, fără să fie lăsat să închidă un ochi (securistul țipa la victimă: „Ei, ai venit aici să dormi? Crezi că noi avem timp de pierdut cu tine?“ etc.).

Ancheta însoțită de șocuri electrice, metodă folosită în întreaga țară.

Ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă.

Ancheta însoțită de izolare în celule umede și întunecoase, cu victima dezbrăcată, celule în care mișunau șobolani flămânzi; această metodă era de asemenea „specialitatea“ securiștilor bucureșteni.

Izolarea de unul singur a deținutului în celule strâmte, pe lungi perioade de timp, săptămâni, luni sau chiar ani, încât acesta uita chiar să vorbească. Cazul lui Corneliu Coposu, care a fost izolat în acest mod în închisoarea de la Râmnicu Sărat, este cel mai cunoscut.

(Cezar Zugravu, Metodele de tortură din Securitate, din închisori și din lagărele de

exterminare, în Anul 1947 — căderea cortinei, în „Analele Sighet“ nr. 5 (Romulus Rusan ed.),

Fundația „Academia Civică“, 1997, București)

sursa historia.ro