La fel ca în cazul cimpanzeilor sau al multora dintre societăţile umane moderne, femelele de australopitec aveau tendinţa să îşi părăsească familiile în care s-au născut, pentru a se alătura altor grupuri, în timp de masculii rămâneau aceiaşi „casnici” fără speranţă, potrivit unui studiu recent.
Potrivit AFP, în afara unor fosile şi a unor unelte din piatră foarte rudimentare, până în zilele noastre au rezistat foarte puţine urme lăsate de australopiteci, verişori îndepărtaţi ai omului modern, care au trăit în urmă cu 2,4-1,7 milioane de ani, iar din acest motiv este foarte dificil să se alcătuiască teorii viabile despre modul lor de viaţă.
Studiul a fost coordonat de Sandi Copeland, de la departamentul de evoluţie umană din cadrul Institutului Max Plank din Germania, şi a fost publicat în revista britanică Nature.
Printre alte vestigii, cele două specii de hominizi bipezi (Australopithecus africanus şi Paranthropus robustus) care au trăit în peşterile din actualul Transvaal din Africa de Sud au lăsat în urma lor şi câţiva dinţi.
Cu ajutorul laserului şi al spectrometrului de masă, analiza dinţilor unui mamifer le permite cercetătorilor să spună cu un mare grad de precizie dacă un individ s-a născut în locul în care a trăit sau unde a murit.
Fiecare tip de sol poate fi caracterizat într-adevăr prin variaţii la nivel atomic ale unui metal rar, stronţiu (stronţiu 87 şi stronţiu 86). Acest cocktail special de izotopi de stronţiu se reflectă în hrana absorbită de mamifere, care se regăseşte la rândul ei în urmele de stronţiu conţinute de emailul dinţilor.
Şi, pentru că stronţiul se fixează în emailul dinţilor înainte de vârsta adultă, fără a mai putea fi apoi modificat prin procese biologice, el reprezintă un indicator preţios pentru identificarea traseelor urmate de australopitecii sud-africani.
După ce au analizat 19 dinţi de australopitec, savanţii coordonaţi de Sandi Copeland au ajuns la concluzia că indivizii cei mai mari, probabil masculi, s-au hrănit în principal în apropiere de peşterile în care au trăit. În schimb, indivizii mai mici, probabil femele, s-au hrănit în afara acestor zone geologice, înainte de vârsta de opt ani.
Autorii studiului sugerează faptul că masculii de australopitec aveau un comportament sedentar, rămâneau în grupul lor natal („filopatrie”) într-o zonă geografică cu o suprafaţă de doar 30 de kilometri pătraţi.
În schimb, femelele veneau din zone mai îndepărtate, deci din alte grupuri familiale, pentru a se alătura familiei masculilor, atunci când ele ajungeau la vârsta potrivită pentru a se reproduce („exogamie”).
Această diferenţă de comportament, diferenţiată pe sexe, se regăseşte la cimpanzei, maimuţele bonobo şi la multe dintre societăţile umane.
Asemănările se opresc probabil în acest punct. Australopitecul mascul nu avea canini cu mult mai dezvoltaţi ca cei ai femelelor, competiţia dintre masculii din acelaşi grup fiind fără îndoială mai puţin intensă, în comparaţie cu nivelul competiţional dintre masculii de cimpanzei şi gorile.
Autorii studiului consideră că „este puţin probabil să existe încă la ora actuală o structură socială asemănătoare celei a australopitecilor”, a căror anatomie şi ecologie erau foarte diferite de cele ale primatelor moderne.
