Despre starețul Mănăstirii Bixad din Țara Oașului, dr. Emanuil Rus, se poate spune cu adevărat că este omul care a sfințit locul. În pofida faptului că nu este originar din Bixad și că a slujit aproape două decenii la Mănăstirea Rohia, identitatea părintelui Emanuil Rus a ajuns să fie contopită cu cea a mănăstirii pe care o păstorește.

Ambele identități au fost supuse multor încercări de-a lungul timpului, în special sub umbrela regimului comunist. Părintele arhimandrit Emanuil este în mănăstire din 1971. A fost călugărit la Rohia. Împreună cu părintele Serafim Man, l-a tuns în monahism, în taină, pe Nicolae Steinhardt. Şi tot cucernicia sa i-a ascuns manuscrisul „Jurnalului fericii“, salvându-i-l în anii 80 de comunişti.

”Ei… spuneți că totul arată minunat aici, la mănăstirea noastră. V-ar fi durut sufletul să o vedeți în 1989, când am venit eu aici. Căruțele sătenilor scurtau drumul nu doar prin curtea mănăstirii, ci chiar prin pereții acesteia. Așa mare a fost prăpădul în care au lăsat-o comuniștii. Am luat totul de la capăt. Acum avem o obşte de şapte persoane. Duminica vin în mănăstire sute de credincioşi. Am încercat să ne facem datoria aşa cum trebuie, de aceea mănăstirea nu este goală. Lumea este foarte ataşată de credinţă”, povestește starețul.

De altfel, Mănăstirea Bixad este considerată a fi altarul Țării Oașului sau Mecca oșenilor.

Emanuil Rus vorbește cu mult mai mare plăcere despre realizările altora, decât despre propria sa persoană. „Am cunoscut mulți oameni deosebiți în viața mea, mult mai remarcabili decât mine. Prin urmare mi-e mai ușor să vorbesc despre ei”, afirmă starețul. Unul dintre acești oameni din trecutul starețului a fost scriitorul Nicolae Steinhardt, sau părintele Nicolae, cum îi spune el.

„L-am cunoscut în 1971, când a venit la Rohia împreună cu părintele Stăniloaie. Nicolae Steinhardt a continuat să ne viziteze periodic până în ’77, când a rămas permanent la Rohia, devenind frate și mai apoi părinte. Călugărirea fratelui Nicolae nu a fost una obișnuită. Totul a trebuit făcut în cel mai mare secret. La noapte, la ora 12, să vii în biserică. Îl călugărim pe fratele Nicolae, mi-a spus părintele stareț. Am reușit să facem tot ceremonialul în secret. Totul a fost în zadar. Părintele Nicolae nu a acceptat să-și ascundă noul statut, iar a doua zi l-am văzut plimbându-se în public îmbrăcat în hainele călugărești. Bineînțeles că nu a trecut mult până a aflat Securitatea. Am fost chemați urgent la Cluj, în fața arhimandritului Teofil, al Clujului. Acesta ne-a mărturisit, șoptit, că este foarte mândru de ceea ce am făcut, dar că va fi nevoit să ne apostrofeze public, pentru a-i împăca pe cei de la Securitate. Așa s-a și întâmplat, după care ne-am întors la mănăstirea noastră”, își amintește fostul slujitor al Rohiei.

Și-a riscat viața pentru „Jurnalul Fericirii”

Până la evenimentele din decembrie 1989, Securitatea a fost o prezență constantă și tenebroasă în viața părintelui Emanuil Rus și a mănăstirii Rohia în general. Atunci când vorbește despre așa-numiții băieți cu ochi albaștri privirea starețului devine foarte sobră iar cuvintele par tăioase, în contrast cu mimica pacifistă și tonul împăciuitor folosite până la acest moment al dialogului. Părintele ne-a reconfirmat, dacă mai era cazul, parșivitatea de care dădeau dovadă acești zeloși slujitori ai regimului.

„Spre exemplu, în primăvara lui ’86, a venit la Rohia un grup de șase persoane. Acestea se dădeau drept scriitori, s-au rugat alături de noi, au cântat alături de noi și au avut lungi discuții pe diverse teme, în special cu părintele Nicolae (n.r. Steinhardt). Una dintre temele discuțiilor a reprezentat-o, bineînțeles, și lucrarea Jurnalul fericirii, aflată în acel moment doar la stadiul de manuscris. Atât de bine și-au jucat rolul securiștii încât părintele Nicolae nu a bănuit nimic. Ba chiar le-a făcut cadou cărți ale dizidenților români, aduse cu mari greutăți din străinătate” își amintește starețul Emanuil.

Urmările acestei delegații de „scriitori pioși” nu s-au lăsat mult așteptate. Imediat au fost făcute percheziții la casa din București a părintelui Nicolae Steinhardt. Era evident că va urma o razie de amploare și la Rohia. În acest context, pentru a-și proteja opera de căpătâi, scriitorul a apelat la Emanuil Rus. După cum își amintește starețul, totul s-a întâmplat în preajma sărbătorii Sfântului Petru și Pavel.

”Tocmai mă întorceam de la fân când am aflat că sunt rugat să merg la părintele Nicolae în cameră. Acolo l-am găsit împreună cu Virgil Ciomoș (n.r. actualmente șeful Catedrei de Filosofie din cadrul Universității Babeș Bolyai Cluj Napoca) și mi-a spus că urmează o razie de amploare în perioada următoare. Lângă el se afla un coș mare de nuiele. Jurnalul fericirii, mi-a spus părintele Nicolae”, relatează starețul.

A făcut întocmai cum i-a spus Steinhardt. A găsit un loc foarte potrivit pentru manuscris și anume între pereții dubli ai unui vas metalic.

”Știam că acolo se află vată de sticlă, care s-a dovedit ideală pentru protejarea manuscrisului. Au trecut doar câteva luni până la inevitabila razie. Cele șase vechi cunoștințe împreună cu colegii lor de la Baia Mare au răscolit toată mănăstirea, fără a descoperi ascunzătoarea. Manuscrisul a rămas acolo până în 1989, când părintele Nicolae mi l-a cerut pentru a face unele adăugiri. I-am cusut, din scânduri, un mic sertărel sub birou, un loc secret în care să țină manuscrisul și la care să poată avea acces oricând dorea”, își amintește actualul stareț al mănăstirii Bixad.