O lege nescrisă, instituționalizată în bisericile evanghelice românești de pe vremea vechiului regim, spune că o femeie creștină, care nu bârfește, este smerită, înțeleaptă, bună cunoscătoare a Sfintei Scripturi, cu o reputație excepțională, care se roagă și citește Biblia, le motivează pe alte femei la o viață creștină autentică, de post, rugăciune și studiu devoțional, NU poate să îndeplinească slujba de lider al „lucrării cu femeile” în biserică, dacă pe lângă toate calitățile menționate nu o are pe cea mai importantă: nu este soție de pastor (principal sau secund). Apogeul maturității spirituale și exemplul model pentru femeile din biserică îl ating /constituie în mod exclusiv soțiile pastorilor. Consoartele acestora sunt cele mai cucernice femei din biserică.
În concepția acestor „slujitori”, Dumnezeu le-a dat acest „ajutor potrivit” nu doar să își îndeplinească rolul de soție și mamă, ci să și „ajute” la conducerea bisericii. Ideea că pastorul trebuie să păstreze confidențial problemele din biserică, să nu le destăinuie nici măcar soției, este una perimată. Soțiile unor pastori cunosc în detaliu toate problemele oamenilor din biserică și joacă rolul de consilier (adviser) principal al acestora. Ele dirijează bunul mers al bisericii. Așadar, cine se califică cel mai bine, în optica pastorului, să conducă activitatea cu surorile din biserică dacă nu „ajutorul sau potrivit” care, oricum are un cuvânt greu de spus la tot ceea ce se întâmplă în biserică? O femeie creștină, educată, inteligentă, matură spiritual, care își respectă soțul și surorile din echipă și oferă sfaturi biblice tuturor, este descalificată pentru această poziție dacă, soțul acesteia nu figurează printre liderii bisericii (respectiv pastor senior sau asistent). Că lucrurile stau așa, se observă ușor din faptul ca în bisericile evanghelice poziția de „lider al lucrării cu surorile” o ocupă soția pastorului (senior sau asistent). Fiind antrenați în arta discursului, pastorii găsesc adesea motivele cele mai plauzibile pentru astfel de decizii.
O explicație ingenioasă în acest sens o oferă pastorul Petru Lascău din Arizona: „Ca pastor este mai ușor să te înțelegi cu soția ta, decât cu soția altuia…” Întreaga pledoarie poate fi ascultată în filmulețul de mai jos:
http://www.youtube.com/watch?v=yeC_5fvHuh0
Explicația umoristică, aleasă cu grijă de către pastorul cu experiență vastă în lucrarea de conducere bisericească, are menirea să-i determine pe ascultători să râdă cu gura până la urechi, și să-i de-a dreptate. Deciziile arbitrare au fost prezentate în nota de umor îmbinată cu apelul la partea sentimentală:
„anunț important pentru mine și familia mea”, în timp ce-și pune mâna pe inimă. Făcând abstracție de acest caz, care poate fi unul izolat, la modul general însă, astfel de decizii generează câteva întrebări:
1) În ce măsură trebuie să se amestece pastorul în lucrarea cu femeile? (măsura mică, mare sau totalitară);
2) Ce probleme s-ar putea să apară (sau au apărut în precedent) pe care pastorul nu le poate rezolva cu „soția altuia”?
3) Sunt întotdeauna nevestele pastorilor cele mai „cucernice” femei din biserică și oferă ele întotdeauna un exemplu bun de urmat? Le tratează soțiile pastorilor în mod egal pe toate celelalte surori fără să facă partide, afirmații răutăcioase, disensiuni, așa cum cere Biblia?
4) Cine poate califica mai bine calitatea acestei lucrări: surorile care pot să mărturisească dacă s-au apropiat de Dumnezeu în urma acestor întâlniri, sau pastorul care este șeful bisericii și are întotdeauna ultimul cuvânt?
Când pastorul are propria agendă, acesta nu este dispus să își schimbe poziția, indiferent câte argumente i s-ar aduce. Oare vechilor metode comuniste se încearcă a li se da o față “umană”, ele fiind prezentate în biserică cu zâmbetul pe buze, în stil occidental? Suntem oare „altfel” pentru că „la noi se poate bea cafea pe holul bisericii”? Nu contestăm avantajele pe care le poate aduce cafeaua stării generale de sănătate. Nu știm însă, în ce măsură aceasta poate aduce un plus atmosferei din cadrul bisericii…
Gheorghe Haranguș
