Ar fi lipsit de onestitate să prezint cartea Funiile dragostei, scrisă de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectată într-un roman al căutărilor la vremea descoperirii sensului vieţii – ampla şi profunda analiză semnată de Octavian D. Curpaş.

Dacă ar fi să pun o „etichetă” textelor lui Octavian Curpaş, aş scrie pe ea: înţelegere. El are, totdeauna, o privire înaltă asupra problemelor şi ceea ce, şi cu mult talent literar, ne prezintă, este linia dreaptă a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curăţat de porozităţi sau false podoabe. Cine citeşte recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi şi cartea pentru că Octavian Curpaş ne convinge că, în “Funiile dragostei” (care – ne asigură el – nu are nimic de-a face cu ficţiunea), vom găsi o acţiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vieţii civile cu credinţa, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stăpânind atât arta narativă, cât şi cea a instrumentării dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor.

Toate acestea, nu pot să nu trezească interesul iubitorilor de literatură, cu atât mai mult al celor pentru care sensul vieţii (pe care Octavian Curpaş îl evidenţiază începând chiar cu titlul recenziei sale) e orientat, indiferent de cărare, spre Dumnezeu. Cartea Ligiei Seman este o confirmare.

Într-adevăr, sensul vieţii organizează textul, în câteva linii calitative. Nemaifiind, acum, ceva nou de spus, voi schimba doar „regnul” interpretării.

Funiile dragostei pleacă de la constanta: „Balul bobocilor” şi de la un pachet de uniformităţi: locul de desfăşurare, care, de câţiva ani, este acelaşi; concursul, nelipsit, de la acest eveniment, pentru titlul de miss; probele – egale, pentru toate concurentele; atmosfera şi amenajările de recepţie neprotocolară (cu accent pe binele fizic: mese, scaune, sandvişuri, prăjituri, apă, băuturi răcoritoare) – asemănătoare, de la an, la an şi, de la universitate, la universitate. Ne putem închipui vacarmul (obişnuit, şi el, la asemenea festivităţi) din sală, totuşi, aceste componente de mediu sugerează, prin regularitatea lor, armonie. Suntem introduşi, deci, încă de la început, în registrul idealismului. Ni se prezintă o incintă intens populată, din care, evident, nu poate lipsi nici variabilitatea. Este, acolo, o masă de studenţi, fiecare, din ei, cu caracter, temperament, preferinţe proprii, nemaivorbind de aspectul exterior, unic, absolut personal. Miss frumuseţe este alta, în fiecare an. Şi, în ansamblu – polifonie şi o cromatică pestriţă. Sala adună şi ştiutele atribute fundamentale şi complementare, între ele, ale „hotarului”: închidere şi deschidere. Ambianţa sală-public este sub semnul virtualului – al posibilităţii: contacte, influenţe, ocazii, primejdii. Un virtual în planul celei mai neîndoielnice realităţi.

Este un loc „lumesc”, de viaţă frenetică – prin excelenţă, pasională. Un pas spre dreapta – e pasionalul virtuţii (Şi acum rămân: credinţa, nădejdea şi iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea – 1 Corinteni 13, 13), unde se situează Lia, Florin, Relu şi mulţi alţii. Un pas spre stânga – e pasionalul păcatului, cu zădărnicia şi pierzania lui (Şi am văzut eu că toată osteneala / şi toată bărbăţia / nu sunt decât invidia omului faţă de aproapele său; aceasta este, şi ea, deşertăciune şi vânare de vânt – Ecclesiastul 4, 4). Pasul de invidie îl fac, chiar în mijlocul acestei săli (nu prin contactul imediat cu Securitatea, ci prin ideile care le încolţesc şi pe care, apoi, le rulează în minte), frustratul, din punct de vedere material, Mircea şi egocentricul Mihai, care are totul, dar o vrea, pe deasupra, pe Lia (nu pentru că o iubeşte, cum crede, ci pentru că se iubeşte pe el – cum nu-şi dă seama). Dar sunt oameni, şi ei – cu suferinţe, tentaţii, decizii neinspirate.

Din primele pagini, sunt aduse în faţa cititorului aproape toate personajele cărţii. Ele, ca şi cele care vor apărea mai târziu, se înfiripă, în imaginaţia lectorului, reale, în carne şi oase. Paradoxal, percepţia aceasta, a realităţii vizibile, este cea mai subiectivă. Autoarea, însă, caută – poate intenţionat, poate, intuitiv – să realizeze o corespondenţă între subiectivitate (partea prosopografică – descriptivă, picturală – a portretului) şi obiectivitate (realizată prin mijloacele proiective ale etopeei). Aceşti eroi frumoşi, dintre care, unii calcă foarte strâmb, au ezitările lor şi interogaţiile lor în faţa opţiunii pentru rău, ceea ce relevă un interior esenţialmente frumos – lucru conform cu frumuseţea lor exterioară. Ligia Seman fixează, în felul acesta, o capacitate latentă de redresare care se poate activa în orice moment, fără prea mare merit personal, din partea protagoniştilor sau al celor cu rol secundar, deoarece, în natura ei, Creaţia lui Dumnezeu este bună. Cu atât mai mult este bun omul creat tocmai după chipul şi asemănarea Lui. Aşezarea, de către autoare, a tuturor figurilor, într-un fel de estetică primordială, se încadrează, după cum se vede, în firea lucrurilor. Totuşi, dacă nu e ficţiune, beletristică este. Toate personajele sunt echipate cu un bagaj, clasic, de armonie, dar intervine un joc, romantic, de lumini şi umbre. Vocea nu mai poate fi lirică şi se despică în şuvoaie cu tempouri diferite, iar acţiunea se va exprima, de-acum, în note dramatice. Eroii se polarizează repede, după toate regulile naturii create de Dumnezeu, ceea ce implică existenţa unei funii de dragoste între ei, chiar dacă ea are şi capacităţile urii.

Prin aceeaşi axă, după legile universului, se propagă atracţia şi respingerea dintre poli; de-a lungul ei, al funiei-axă, vor fi posibile convertirile din roman – ca schimbare a obiectului atracţiei sau al respingerii. Binele este fundamental şi îl are, ca prototip, pe Dumnezeu. Răul este relativ, accidental şi pasager. Este firesc ca niciunul din personaje să nu rămână, definitiv, „rău”. Persistenţa în eroare nu va înregistra timpi egali. Dar, atât departajarea, cât şi solidarizarea eroilor vor decurge din caratele iubirii. Unii întind, aproapelui, coarda, dar şi el trebuie să vrea să o prindă. Afectiv, momentul poate fi extrem de tensionat. Şi există, în Funiile dragostei, şi o combinaţie între materie şi emoţie: lacrima. Teren riscant, pentru autoare, dar în care ea se încumetă şi dă drumul multor lacrimi, în carte. Din cauza lor, romanul ar putea fi taxat – greşit – ca melodramatic. Ce legătură e – spunea, iată, Blaga – între lumină şi lacrimi? Nu ştiu. Dar dat fiind că există ochiul, organ al luminii şi în acelaşi timp al lacrimilor, legătura e dovedită chiar dacă esenţa ei nu o vom întrezări niciodată. Legătura e dovedită şi în cartea Ligiei Seman, unde lacrima apare totdeauna o dată cu limpezirea vederilor, cu luminarea minţii.

Finalul romanului este în simetrie-asimetrie cu începutul lui. Apare, înainte de epilog, o altă delimitare – un salon de spital, dar ocupat, de data aceasta, bineînţeles, doar strictul necesar. Un loc al iregularităţii, al realizărilor diferenţiate, unde fizicul, sub eroziunea bolii, pierde teren, unde sufletul îşi face simţită valoarea. Acum, când durerea datorită morţii lui Florin încă mai persistă, e o uşurare să ştiu că, mai presus de o viaţă materială, contează mântuirea unui suflet. Un loc care nu mai e al virtualului, ci al realizării ori, ori.

Oricât ar fi fost ea de sfântă, de milostivă, de bună, era imposibil să-l poată ierta. Aceasta depăşea limitele condiţiei umane. Sunt, e adevărat, hotare ale condiţiei umane: concretizate, între altele, în dorinţe. Dacă dorinţele iau direcţia interesului personal, nesocotindu-l pe al altuia, ele produc închideri şi, de aici, autodevorare; dacă sunt altruiste, realizează deschideri – spre o lume, cu siguranţă, populată. Niciodată […] Mihai nu-şi închipuise că va putea lua parte la înmormântarea Liei. Nu ţinea minte să fi văzut vreodată atât de multă lume cu un asemenea prilej.

Frumuseţii proprii a eroilor i se adaugă, în încheierea volumului, noi calităţi, rezultate dintr-un transfer de iubire. Nu era atât de frumoasă [Mădălina] cum fusese Lia, însă lui [lui Mihai] i se părea – de fapt era pe deplin convins de aceasta – că nu era o fiinţă mai frumoasă decât ea – frumuseţea care întrece materia: constantă, acum, în pereche inversă cu schimbătoarea, de la bal, la bal, miss. Este un transfer pe care Mihai nu l-a reuşit niciodată în relaţia cu Lia. Nu este o carenţă a raportului dintre ei din cauză că Lia ar fi avut nevoie de nişte frumuseţe în plus, ci pentru că Mihai nu şi-a revărsat iubirea (ci numai admiraţia) asupra ei, iubirea, păstrându-şi-o, devoratoare, pentru el însuşi. Este o carenţă mai mult a raportului cu Dumnezeu. Cât timp fierea geloziei otrăveşte conştiinţa, ochii nu se pot ridica spre Cer şi rămân fixaţi de scoarţa trecătoare a pământului. Până în ultima clipă de viaţă a Liei, Mihai l-a considerat pe Florin rivalul lui. Aş vrea să-i demonstrez că sunt capabil s-o fac mult mai fericită decât putea Florin. Şi Mihai şi-a trimis gelozia, susţinută de putrede aţe, până în largul cerului, dar ochi pentru Cer, încă, n-a avut. În acest caz – spune Mihai, într-un monolog interior, redat la persoana a treia -, Florin câştigase. El era deja în cer şi Lia va merge la el, iar el, Mihai, va fi mistuit în iad nu de flăcările lui, ci de durerea de a o şti departe, a altuia pe ea… pe care o iubea [crede] cu atâta intensitate. Mihai a rămas mult timp cu privirea aceea, din ziua balului, rătăcită, ajungând, cu greu, numai peste înălţimea capetelor studenţilor şi negăsind ceea ce căuta, negăsind nici fiinţa căutată. Replica iubirii adevărate stă în capătul somaţiei ajunse, din vina lui Mihai, pe biroul lui Florin: Lia, vreau să mă ajute Dumnezeu să te pot face fericită […] Indiferent peste cât timp te vei întoarce, eu voi fi tot aici. Sau în atitudinea din momentul de răutate al Ancăi (încă atee), când Relu îşi plecă faţa senină şi o mângâie cu privirea deşi fata rămase neclintită în intenţiile ei. Mihai va avea de lustruit mult la diamantul sufletului lui (scăpat, cândva, la balul acela, în mocirlă), dar va reuşi, până la urmă, să-l facă să se reflecte, strălucitor, în al Mădălinei – sora lui Dani, studentul ucis într-un accident înscenat de securişti şi pe care Mihai încercase să-l salveze. Romanţios? – Deloc. E o demonstraţie practică a posibilităţii, oricare ar fi condiţiile. Şi o dovadă ştiinţifică a indispensabilului iubirii aproapelui (cu iertare, dacă e cazul).

Romanul e construit în spirală – în cercuri semiînchise, deschise mereu cu o treaptă mai sus. Absenţa motivată a Liei de la petrecerea studenţilor făcuse o legătură între idealitate şi obiectivitate (Dumnezeu se aplecase spre creatura lui şi o chemase). Absenţa tot atât de motivată a Liei din realitatea palpabilă (altă petrecere) creează tangenţa obiectivităţii cu idealitatea (Lia merge definitiv în Împărăţia lui Dumnezeu). În idealism (trasat, la începutul cărţii, în spaţiu închis) este, acum, la sfârşit, Ziua Porţilor Deschise. Spre Suprema Realitate. O sărbătoare „organizată” pe o spiră superioară. De fapt, e un început al poveştii de viaţă pe care şi-o poate compune fiecare cititor. Oricum, prietena mea era prea puţin interesată în desluşirea acestei aşa-zise „enigme”: pentru ea cel mai important era faptul că acele cuvinte fuseseră insuflate de Dumnezeu, şi nu numai atât… era nespus de fericită că le înţelesese ca fiind adresate ei PERSONAL.

Registrul idealismului n-a rămas ancorat în prima pagină, nici închis între pereţii cantinei. Şi nici ea n-a fost orice sală de mese. A fost încăpătoarea şi primitoarea cantină a studenţilor de la Chihlimbar. Substanţa magistralei pământ-cer. NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. Nimeni şi nimic n-ar putea înfrânge pe Dumnezeu decât Dumnezeu însuşi. Principiul acesta mi se pare valabil şi în domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate înfrânge decât propria lor energie… convertită în altceva (Lucian Blaga).

În rostogolul evenimentelor, până la ultima pagină, toţi au ajuns pe culme. Paşilor pe-alături, li s-a şters urma. O constantă. Cu atâtea variabile.

Angela-Monica Jucan