Mai mult decât niciodată, societatea este avidă de a descoperi modele pentru tinerele generaţii (şi nu numai) privind sistemul de valori şi principiile, pe planurile vieţii, atât sociale cât şi personale. Se ştie că, de regulă, nu poţi plăcea întregii lumi deodată, aşa că, tot secretul este, să fii , în primul rând, tu însuţi şi să trăieşti promovând, dar mai ales, respectând principiile susţinute. Acest lucru te face un om onorabil, nobil chiar, şi poţi fi un model pentru viitor. De multe ori, însă, în judecata lor, unii oameni confundă individualismul cu personalitatea şi judecă în stânga şi în dreapta, de parcă ar fi ei perfecţiunea întruchipată. Sunt cazuri în care unii chiar suferă de grandomanie şi se supralicitează ca fiind „cei mai, cei mai” şi aici este vorba despre individualism şi aroganţă, cele două întotdeauna fiind asociate. Individualismul înseamnă, ansamblu de concepții (etice) care iau ca punct de plecare individul izolat de societate sau poate  fi o  concepţie și atitudine morală retrogradă, manifestată prin situarea intereselor individului mai presus de cele colective (adică în sens restrâns, egoismul). Eu mă  refer la varianta din urmă.  Potrivit lui Oswald Chambers, automulţumirea şi mândria spirituală sunt întotdeauna începutul degenerării. Încăpăţânarea spirituală este aproape de tronul lui Dumnezeu şi seamănă cel mai mult cu diavolul.  Este vorba despre  izolarea păcătoasă a unui om cu voinţa încăpăţânată care cultivă  „dispreţul superiorităţii” şi salvează cu succes aparenţele. Dumnezeu întotdeauna protejează, iar păcatul separă. Aşadar, „învaţă să distingi între ceea ce te izolează, protejându-te şi ceea ce te izolează, separâdu-te”, a recomandat  Oswald Chambers. Personalitatea este ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane  și o distinge ca individualitate; ansamblu de trăsături morale sau intelectuale prin care se remarcă o persoană; felul propriu de a fi al cuiva.  De asemenea mai înseamnă persoană cu aptitudini deosebite și cu alese însușiri intelectuale și morale, care se realizează și se manifestă în mod practic prin reușite într-un anumit domeniu de activitate. Personalitatea omului are  două părţi: cea intelectuală şi cea emoţională. Niciuna dintre ele nu trebuie lăsate să se atrofieze. Ele trebuie sudate împreună pentru a deveni una. Aceasta se poate realiza doar de Duhul Sfânt. Soluţia nu e în materie, ci e în spirit. „În învăţătura Lui despre ucenicie, Isus Hristos întemeiează totul pe anihilarea individualităţii şi emanciparea personalităţii”, la ridicarea ei la adevăratul ei loc şi anume la unirea desăvârşită cu Dumnezeu, „astfel Îl pot iubi pe El fără piedici. Tot ceea ce lucrează la anihilarea persoalităţii mele nu este de la Dumnezeu”, susţine acelaşi autor în lucrarea sa „Adevăraţii ucenici”. Într-adevăr, Dumnezeu ne-a creat pe fiecare cu o personalitate şi doreşte ca ea să fie unitară, echilibrată şi să trăiască armonios în societate. Dar acest lucru nu e posibil numai dacă avem o legătură continuă cu El prin acceptarea jertfei Domnului nostru Isus Hristos care ne absolvă de păcate şi ne dă, aşadar, o personalitate înnăscută, potrivit cu cea care a dat-o primului om la creaţie. Abia atunci ve vom cunoaşte adâncimile interioare ale noastre şi vom fi liberi şi integri. Echilibraţi şi hotărâţi în orice lucrare bună.  Şi cred că la acestă personalitate umană se referă şi statul de drept ale cărui legi se bazează pe „protecţia integrităţii personalităţii umane”. Modelul perfect pe care îl putem avea aici pe pământ este Domnul Isus Hristos, standard prin care vom fi judecaţi la sfârşitul lumii. Veniţi la El, studiaţi-I viaţa şi, hai să ne contopim personalităţile noastre cu ale Lui. Atunci vom fi cu adevărat prin Duhul, o Biserică şi un singur Păstor. E greu? E uşor? Stă în alegerea noastră să facem acest lucru. Abia atunci vom putea fi adevărate modele pentru tinerii care sunt tot mai supuşi la presiuni diabolice menite să-i înşele şi să-i ducă în confuzie. Dacă în noi există cea mai mică urmă de superioritate conştientă, sfinţirea pe care o pretinde cineva nu are valoare. Cel mai frumos lucru este atunci când în smerenie şi modestie, avem o personalitate în care se vede dedicaţia şi generozitatea sacră să „mă jertfesc cu bucurie lui Isus, în fiecare zi a veţii mele”, făcând ceea ce este bine şi în slujba semenilor noştri. „Mii de scoici pescarii cară/ Ca să afle-un mărgărit Dar o piatră şi mai rară E un credincios smerit „.  (Costache Ioanid, poezia „Lumânărele”) Sunt de acord cu Oswald Chambers că, a fi creştin înseamnă, în principal, loialitatea noastră faţă de Isus şi „pur şi simplu, arătarea din ce în ce mai mult a vieţii Lui Isus în trupul meu muritor”, altfel „suntem doar nişte producători de impresii”, indiferent la ce confesiune am fi.  Aşadar, „Să fii rob, dar să fii fiu …Să fii prinţ şi să nu fii. Să fii sfânt şi să nu ştii”. (Costache Ioanid). Marina GLODICI