Am scris în materialele mele anterioare despre cum să fii relegat de divinitate prin naşterea din nou, adică umplerea cu Duhul Sfânt, însă am omis probabil cel mai important lucru. Ce oare facilitează un astfel de proces pe care îl realizează Dumnezeu?  Este atitudinea noastră de smerenie, de recunoaştere că suntem creaţia lui Dumnezeu, îi aparţinem şi depindem de El.

După care acceptarea jertfei Lui Isus Hristos ca modalitate de ştergere şi iertare a păcatelor de care ne-am pocăit şi rupt definitiv.

Potrivit lui Andrew Murray, la baza unei vieţi cu adevărat dedicate lui Dumnezeu şi oamenilor din jur stă smerenia, sau pe limbajul nostru al tuturor, modestia interioară. Mai exact spus,  smerenia este atitudinea umilă, supusă, respectuoasă, plină de bună-cuviinţă atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de semeni. Modestia înseamnă să fii total lipsit de îngâmfare.

Numai că, această golire de sine, de eliberare de sub puterea eului nu se poate realiza cu forţele proprii. Singura cale de a muri faţă de sine este cea a răbdării, blândeţii şi a smereniei, a supunerii faţă de Dumnezeu, de a ne recunoaşte nimicnicia (limitele), şi să „înţelegem că Dumnezeu este totul şi ne dăm la o parte, lăsându-l pe El să fie totul”.

Am întâlnit de-alungul anilor, persoane pline de sine, care doreau să controleze totul, să ştie totul şi chiar au izbutit într-o măsură, aducând prejudicii mari vieţilor celor pe care le-au avut în subordine. Oameni fără Dumnezeu şi fără legi, care nu au înţeles că sunt doar nişte oameni şi vor muri doar ca nişte oameni, în ciuda averilor şi a poziţiei sociale. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să se autoanalizeze, îi lasă în „voia minţii lor blestemate”. Dar acesta este un alt subiect pe care nu doresc să îl dezvolt în acest material.

Poate că, vă veţi întreba, dragii mei cititori, de ce aduc din nou şi din nou pe Dumnezeu în materialele mele? Deoarece eu nu scriu şi nu fac nimic fără Dumnezeu. El este sursa mea de putere să pot să scriu aceste eseuri pentru care El mă va trage la răspundere. El este TOTUL ce este bun şi vrednic de laudă în toţi. Îmi plac mult cărţile scrise de titani ai credinţei în Dumnezeu. Amintirea lor aduce multă binecuvântare sufletelor noastre, deşi unii dintre autori nu mai sunt printre noi. Trebuie să ne întoarcem puţin în urmă şi să privim la zestrea  pe care unii înainte – mergători au lăsat-o posterităţii prin munca lor neobosită, aducând un suflu nou al credinţei privind nădejdea maselor şi ridicând standardele morale ale societăţii, făcând posibilă calea spre progres a omenirii. Nu fac nimic din slavă deşartă, ori din duh de ceartă. Singurul Judecător al tuturor este Domnul Isus Hristos care cunoaşte foarte amănunţit inimile omeneşti. Doar El le poate schimba cu adevărat.  „Cunoaştem cum lucrează legea naturii umane: faptele produc obiceiuri, obiceiurile dau naştere la stări de spirit sau dispoziţii, dispoziţiile formează voinţa, iar voinţa  corect formată dă caracterul omului” (A. Murray). Fără ajutor divin nu putem face nimic. Ceea ce depinde de noi este atitudinea noastră faţă de Dumnezeu. Suntem noi destul de smeriţi şi modeşti ca să înţelegem că  există o luptă spirituală a binelui contra răului şi fiecare dintre noi alege de partea cui luptă? Că nu există cale de mijloc şi nici neutri în acest război in care a învins definitiv şi pentru totdeauna Binele prin moartea şi învierea Domnului Isus? Depinde, aşadar, dacă vrem sau nu să recunoaştem că… rasa umană nu se poate regenera decât cu ajutorul Creatorului şi doar după regulile impuse de El. Lepădarea de sine este condiţia de a fi ucenicul Domnului Isus. Mântuitorul a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Marcu 8:34). El a lăsat cerul şi s-a făcut om şi s-a smerit până la moarte pe cruce, pentru ca noi să putem avea viaţa veşnică şi să câştige pentru noi războiul, însă are fiecare de dus o luptă pe plan personal. Depinde de alegerea fiecăruia. „Şi toate acestea pentru a face cunoscut pe tărâmul veşniciei că mândria poate face diavoli din îngerii cei mai nobili, în vreme ce smerenia poate înălţa ţărâna păcătoasă până la tronuri de îngeri. Acesta este marele ţel al lui Dumnezeu în ridicarea unei noi creaţii, contrapusă împărăţiei căzute a îngerilor, cu acest scop se află ea în stare de război, între focul şi mândria îngerilor căzuţi şi smerenia Mielului lui Dumnezeu, pentru ca ultima trâmbiţă să facă să răsune în veşnicie marele adevăr că răul nu-şi poate avea originea decât în mândrie şi nu-şi găseşte sfârşitul decât în smerenie. Nu socoti mândria ca o stare de spirit nepotrivită, iar smerenia o virtute de mijloc, căci una înseamnă moarte, iar cealaltă viaţă” (W. Law).   Dumnezeu priveşte întotdeauna la „starea smerită a inimii”, adică la atitudinea noastră faţă de El şi faţă de cei din jurul nostru.

Din păcate, constatăm cu amărăciune că luxul, lâncezeala şi frivolitatea caracterizează din ce în ce mai mult societatea precum şi  independenţa obraznică de Dumnezeu, iar  libertinajul moral cîştigă tot mai mult teren, predominând carnalitatea şi încăpăţânarea, formalismul gol cu spiritul infatuat care are  obiceiul perpetuu al laudei de sine. Mai bine să ne înfăţisăm în în faţa lui Dumnezeu şi să facem o rugăciune simplă: „Ai milă, Doamne, de mine, păcătosul!”, decât să avem poziţia vameşului care a mulţumit lui Dumnezeu că el este superior celuilalt, lăudându-se cu faptele făcute. Să ne ferească Cel de Sus să avem mândrie spirituală! Superficialitatea, faptele de faţadă sunt o practică veche şi a devenit una modernă şi s-a extins ca o plagă, făcând să crească  neghină printre grâu.  Dumnezeu să ne păstreze cu o conştiinţă  curată şi în Duhul Adevărului. Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!

Smerenia este cea care dă profunzime sentimentelor noastre, dă vitalitate unui cuget curat şi îl face nobil. Este ca o apă care curge din ceruri şi stinge focul mândriei, aroganţei, îngâmfării şi „produce acel untdelemn” care menţine flacăra dragostei de Dumnezeu şi faţă de oameni”.  Dumnezeu este Dragoste. Şi dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu caută folosul său. Este îndelung răbdătoare, plină de bunătate. Să fim mereu înveşmântaţi cu haina modestiei profunde, deoarece atunci, indiferent dacă suntem sau nu apreciaţi sau vom fi nedreptăţiţi de oameni şi de lume, totul va fi pentru zidirea şi creşterea noastră spirituală şi spre binele nostru. Dacă ne păstrăm într-o continuă stare de modestie şi smerenie, Dumnezeu ne pregăteşte faptele bune pe care trebuie să le înfăptuim, dacă ne dedicăm şi suntem mereu la dispoziţia Lui.  „Smerenia nu înseamnă că un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos. Smerenia este când cel care ştie că a făcut multe şi mari fapte bune să se considere păcătos şi nemerituos” (Ioan Gură de Aur). Să ne dăm siliţa să fim oameni modeşti şi buni, deoarece „Toţi oamenii de mare calitate din istoria lumii au fost oameni modeşti” (Tudor Arghezi). Aşadar, aşa cum au zis străbunii noştrii, doar „Cu Dumnezeu înainte” în orice situaţie şi vom izbuti în fiecare zi, vom avea izbânda asupra tot ce se pare rău.

Marina Glodici, Cluj Napoca,  22 iulie 2013