Mi-am propus să dezbat, succint, o temă vastă şi deloc uşoară, legată de simţirile dragostei autentice. În urma materialului anterior, unii dintre tineri, băieţi şi fete m-au întrebat, cum îşi pot da seama că se iubesc cu adevărat, pentru că uneori pare confuz „amalgamul” de sentimente pe care îl au. Majoritatea susţine că,  de obicei, oamenii se ghidează după ce „izbesc ochii” şi consideră că e destul când funcţionează doar atracţia fizică, deoarece oricum, „băieţii sunt mai superificiali”. Fetele spun că se simt uneori derutate atunci când li se spune că sunt iubite, deoarece nu pot şti cu adevărat dacă e vorba despre dragostea adevărată sau erotism.

Când spun „simţiri” nu mă refer deloc la senzualitate ori emoţii de suprafaţă, sau trăiri instinctuale. Dragostea adevărată este iubirea cu sufletul şi spiritul. Deci lucrează împreună atât intelectul cât şi sentimentul şi voinţa învăluite în duhul care animă omul respectiv. Nu „îţi pierzi capul”, cum sunt de părere unii, ci dimpotrivă, capeţi o putere şi o bucurie de nedescris. Aşadar, dragostea înseamnă, într-adevăr, împlinirea care o aştepţi şi o cauţi. Bineînţeles că, atracţia fizică este ceva foarte normală şi necesară până la urmă. În general, cei inteligenţi şi sensibili au un ideal anume atât fizic cât şi legat de caracterul viitorului partener de viaţă. Desigur că, fiecare îşi doreşte să întâlnească persoana potrivită cu care „să poată râde când e fericit şi pe umărul căruia să plângă” în momentele mai puţin uşoare din viaţă.

Dacă vom privi în urmă la părinţii şi bunicii noştri vom putea afla ce fel de simţiri are dragostea adevărată şi cum au ştiut ei că şi-au găsit perechea. Au închegat familii bune, statornice în care au domnit dragostea şi bucuria, cu toate că greutăţile vieţii le-au stors şi lacrimi, cerându-şi preţul luptei şi vama pentru fericire. Nu există dragoste fără sacrificiu, pentru că iubirea este cel mai greu încercată de-alungul vieţii, şi se găseşte tot mai puţină din cauza blazării şi renunţării la luptă sfântă. De ce? Pentru că se pierd adevăratele valori umane şi se înlocuiesc cu libertinisme ieftine care duc sufletele oamenilor într-o prăpastie a nesimţirii, a egoismului şi a desfrânării.

Unul dintre interlocutorii mei mi-a spus că „atunci când un bărbat iubeşte o femeie, în primul rând, simte multă dorinţă de a o proteja, de a o face fericită, este sincer, complet dedicat şi se uită pe sine. Iubeşte tot ce este legat de femeia iubită, o respectă şi se sacrifică cu multă bucurie, pentru a o face fericită. Este în stare să facă orice pentru persoana iubită, indiferent dacă se găseşte în apropiere sau în depărtare. Nu poate să înşele, are gingăşie în comportament, îşi cunoaşte foarte bine locul ca bărbat în relaţia de prietenie şi nu poate fi neatent sau bădăran. Niciodată nu se simte mândru faţă de ea, e foarte modest şi are o mare voinţă de a demonstra dragostea prin tot ceea ce face. Desigur că îşi doreşte ca femeia iubită să fie şi mama copiilor lui”. Deci aceste sunt procesele interioare ale unui bărbat când iubeşte. Dragostea luptă mereu pentru folosul celuilalt, este curajoasă în faţa necazurilor, simte compasiune şi dorinţă de adevăr în tot ceea ce face. Se întristează cu cel necăjit şi se bucură cu cel fericit. Nu are poziţie socială şi nici pedestal, nu are prejudecăţi, ea este hotărâtă şi face totul, „suferă totul, iartă totul”, deoarece este foarte generoasă. Nu vrea să fie competitivă ci completează cu tandreţe pe cel care îl iubeşte.

„Femeile se implică total,  sunt mai iubitoare, de altfel, spune şi Biblia acest lucru”. Am reţinut, însă, o idee esenţială din partea unei doamne cu care am dezbătut subiectul. „Dacă o fată, când priveşte un bărbat, nu îşi doreşte ca acel bărbat să fie tatăl copiilor ei, atunci e bine să nu dezvolte nicio relaţie mai apropiată. Deoarece dacă nu te poţi arunca la gâtul lui, e bine să îl laşi să găsească persoana potrivită”! Interesant! Nu-i aşa?  „O femeie trebuie să ştie că alege părintele copilului ei. Deci trebuie să aibă caracter, să fie un exemplu şi un om pe care să se poată baza.   Femeia care iubeşte un bărbat simte: respect, admiraţie, siguranţă, ocrotire, preţuire şi înţelegere. Pentru că ea se dăruieşte cu totul”, spunea doamna respectivă care a ţinut să rămână anonimă.

În ceea ce priveşte simţirea dragostei, Dumnezeu simte faţă de noi o dorinţă eternă de a ne proteja. El are o mare admiraţie faţă de noi şi ne preţuieşte foarte mult. Atât de mult încât a recurs la sacrificiul suprem al singurului Fiu al Său, Domnul Isus Hristos. Ne-a demostrat ce înseamnă dragostea prin moartea Domnului Isus. El s-a dat la moarte pe Sine ca să ne mântuiască. Iată cea mai nobilă simţire a dragostei: uitarea şi sacrificiul de sine.  Ea face posibilă iertarea care aduce mereu vindecarea sufletească şi a relaţiilor dintre oameni. Dragostea este curajoasă şi luptă pentru pacea şi bunăînvoirea dintre noi.

Din păcate, trăim în vremuri tulburi când superficialitatea şi-a pus amprenta peste tot şi materialismul capătă amploare, golind rasa umană de spirit şi de simţirile profund umane, accentuând pe relaţii fizice, pe avere şi pe poziţii sociale. De aceea există şi atât de puţină pace în sufletele celor care nu mai pot iubi cu sufletul. Dragostea este un mod dumnezeiesc de a trăi, simţi şi acţiona. Am mai subliniat acest lucru. De aceea se spune în popor despre cineva care a făcut gesturi urâte „că nu are suflet”. Dacă nu acţionăm din convingere, dacă nu simţim cu cei ce plâng, dacă nu suntem solidari, dacă… nu ne uităm sinele… trebuie neapărat să ne autoanalizăm deoarece suntem pe căi greşite şi confuze, robiţi de propriile noastre vicii şi fără ţel hotărâtor şi sacru.

Cum percepem, oare, dragostea noastră? Cu sufletul sau cu instictele noastre, fiind  condiţionată de nevoile sau poftele noastre? Dumnezeu să ne umple de plinătatea Duhului Său ca fiind tari în nădejde, să putem, înainte de toate, să avem sufletele salvate prin jertfa Fiului Său Isus Hristos! Ca să căpătăm de la El o minte înţeleaptă şi un duh nou şi statornic în dragostea cea adevărată care înobilează fiinţa umană şi e vrednică a fi promovată printre oameni, indiferent de veacul în care trăim.

Marina Glodici, Cluj Napoca, 31martie 2015