În iureşul acesta de zile care trec fulgerător parcă pe lângă noi, însăşi Viaţa se miră de cât suntem de grăbiţi. Am uitat să ne bucurăm de răsăritul soarelui, de flori, de cântecul păsărelelor, de zumzetul albinelor, de jucăuşul şi sensibilul zbor al fluturilor, de zâmbetul copiilor, de familia întreagă şi de tot ce ne-a dat Dumnezeu frumos şi binefăcător pe pământ. Toată lumea este alertată, fără voioşie, îngândurată şi mereu preocupată de grija zilei de mâine. Mulţi se plâng că nu mai au răbdare la nimic. Obosiţi de la serviciu, nu mai au dorinţă de a dialoga, de a socializa, de a sta relaxat să „fure” o secundă din „minutul acesta lung şi greu” pământean să îşi deschidă sufletul spre cei dragi.

Răbdarea este una din componentele roadei Duhului Sfânt sau al Duhului Adevărului ori Mângâietorului. Ea înseamnă puterea de a aştepta în linişte desfăşurarea unor evenimente ori capacitatea de autostăpânire, de a suporta anumite suferinţe şi greutăţi. Dacă Duhul Sfânt al Creatorului nostru nu se află în noi, suntem goi de putere, nemângâiaţi, frustaţi şi fără nicio bucurie şi iubire de viaţă.  Nu avem scop bine întemeiat şi nici viziune privind activitatea noastră zilnică. Bâjbâim între lucruri mici prin întunericul lipsei de dragoste, pace, bucurie şi nădejde adevărată. Şi ne întrebăm apoi: de ce, Doamne? Dacă noi îl eliminăm, din ecuaţia vieţii noastre, pe Bunul Dumnezeu care ne-a dat viaţa şi tot ce avem pe pământ, trăim după gândurile noastre izvorâte din sinele egoist şi plin de mândrie care aduce angoase, neîncredere, lupte nedrepte, meschinărie, ură, pizmă, alterând în primul rând pacea lăuntrică a sufletului care îşi pierde incandescenţa şi bucuria vieţii şi are ca efect chiar şi asupra  climatului general al societăţii.

În ziua de azi, optimismul a cam pălit şi tinerii nu mai au putere să aştepte vremuri mai bune (şi pe bună dreptate) din cauza situaţiei financiare aleg să plece în străinătate. Alţii nu mai aşteaptă să se cunoască fizic numai după nuntă, ci încep relaţiile initime înainte deoarece nu mai au răbdare să lase solemnitatea  şi bucuria momentului lor unic, ci îl fură de parcă nu ar avea o viaţă întreagă înaintea lor. Pe urmă se trezesc că nu sunt fericiţi. Alexandru Vlahuţă spunea că atunci când îţi pierzi răbdarea dărâmi tot ce ai clădit până atunci. „De aceea sunt şi atât de puţini oameni fericiţi: atâţia câţi merită”. Răbdarea este un lucru de bază în atingerea ţelului de a fi fericit, adică de a  ajunge la acea stare în care ai aflat ceea ce ţi-ai dorit. Biblia menţionează trei feluri de răbdare: răbdarea firească sau limitată de voinţa noastră, îndelunga răbdare şi răbdarea sfinţilor cea generată de spirit. Aşadar, măcar prima treaptă dacă o suim, putem avea acces la îndelunga răbdare, adică la starea de generozitate în care mai dăm o şansă iubirii şi iertării, iar răbdarea sfinţilor e acea care duce la sacrificiul suprem, adică la jertfa absolută de sine. Greu, nu-i aşa? E uşor să vorbim despre răbdare. Ce bine ştim să motivăm uneori greşelile noastre şi aşteptăm ca alţii să fie răbdători cu noi să ne ierte. Dar noi? Cum suntem oare? Ce rapid ne debarasăm de cei care au nevoie de răbdarea noastră de a ne spune ceva ce au pe suflet. Şi nu ne amintim că părinţii au avut răbdare cu noi să ne crească, profesorii să ne educe în şcoli şi ne-am bucurat de atâta generozitate şi dedicaţie din partea lor. Dar noi? Mai avem răbdare să gândim? Sau ne aventurăm că suntem în altă vreme cu alte practici şi putem să igorăm legile şi poruncile lui Dumnezeu? Răbdarea noastră! De ce ne-o pierdem, oare? De teama că ne pierdem timpul? Din ignoranţă faţă de alţii? Din lipsa dragostei? Cu siguranţă! Dragostea aduce bucurie şi pace. Ele generează îndelunga răbdare şi credincioşia adică loialitatea.   Şi după ce le ai pe acestea facerea de bine şi înfrânarea poftelor sunt lucruri care derivă şi se manifestă concomitent. Starea de stres pe care o au oamenii este cauzată de pierderea speranţei, sunt blazaţi din cauza dezamăgirilor de tot felul pentru că nu înţeleg că absolutul îl pot găsi numai în Dumnezeu. Căutăm repere de care să ne legăm când suntem loviţi şi derutaţi şi nu mai avem răbdare să ne autoanalizăm, „să ne venim în fire” ca fiul risipitor din Biblie şi să ne întoarcem în braţele Tatăui ceresc care a dat la moarte pe Fiul Său Isus Hristos ca să fim răscumpăraţi de sub osânda  neputinţei, a păcatului, a limitărilor de tot felul, a răutăţii şi a hidoşeniei egoului uman fără legătură cu divinitatea.

Răbdare! Ni se cere mereu să avem răbdare. De când ne naştem trebuie să aşteptăm şi să suportăm în tăcere sau nu, derularea evenimentelor plăcute sau neplăcute, unele obective altele generate de alţii. Trebuie să răbdăm nedreptăţi, să trecem cu vederea unele greşeli, iertându-ne unii pe alţii, că fără acest proces ni se blochează viaţa. Da! Putem fi puşi la zid de propriile noastre resentimente şi robiţi de nelinişti şi nemulţumiri. Nu e uşor să ai răbdare, dar şi când o capeţi din partea lui Dumnezeu, ea va duce la fericirea mult dorită de fiecare. Viaţa ne încearcă pe toţi, într-un fel sau altul. Pe unii mai mult pe alţii mai puţin. Însă suferinţele pot fi „sfătuitori” buni ce nasc o răbdare care întăreşte caracterul uman nobil şi mereu deschis şi înţelegător cu cei din jur. Deci, dacă vrem să fim fericiţi trebuie să învăţăm să avem răbdare şi lucrurile pe care nu le putem schimba să le lăsăm în pace. Viitorul e mereu înainte şi clipa de faţă e un pas către fericire dacă hotărăşti în inima ta să ierţi, să uiţi, să iubeşti să fii generos cu semenii. Aşadar, dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, loialitatea  merg mână în mână. E un  lănţişor de giuvaiere pe care ar trebui păstrat cu sfinţenie în sufletul nostru ca o comoară de mare preţ, deoarece dacă le abandonezi, îl pierzi pe Dumnezeu. Dar dacă îl ai pe El în viaţă, nu-ţi vor lipsi adevăratele valori din adâncul fiinţei umane.

Aşadar, doresc tuturor să avem răbdare să ascultăm, să aşteptăm, să sperăm să iubim fără condiţii, să dăm din bunătatea noastră primită de la Dumnezeu. Să fim solidari în suferinţă, înţelegători şi buni, generoşi cu cei răi, să ne bucurăm cu cei ce se bucură, să suferim cu cei ce suferă, să ne rugăm să căpătăm mereu puteri de a face bine celor din jur. Să fim severi cu noi înşine, drepţi cu prietenii şi să avem suflete largi cu cei răi, cum spunea Alexandru Vlahuţă.

Marina Glodici, Cluj Napoca, 23 martie 2015