Nu-i aşa că lumea ar fi mai plină de armonie, dacă am şti să ne preţuim unii pe alţii? Nu-i aşa că ne-am putea bucura mai mult de viaţă dacă am şti cu adevărat să apreciem nu numai ce avem, dar şi clipa în care suntem sănătoşi, ne vedem şi ne avem unii pe alţii? Ştiţi ce îi impiedică cel mai mult pe oameni să se aprecieze şi să se respecte? Egoul! Mândria şi invidia care merg mână în mână şi aduc după ele fapte ce generează un climat nefavorabil colaborării şi progresului. Până aici nimic nou. Dar nici nu există nimic nou sub soare, ci istoria se repetă mai ales atunci când oamenii nu învaţă nimic din ea. Au inventat tactici moderne pe care le intrebuinţează. Dar cine ştie? Dacă şi acestea sunt chiar noi, deoarece au mai existat civilizaţii avansate pe pământ.

În general, oameni se împart în trei mari categorii: cei care te înţeleg, cei care nu te înţeleg şi nici nu vor şi în fine, a treia ar fi cei care se fac că te înţeleg, mânaţi de anumite interese de ei ştiute. Ultima ar fi cea mai ingrată stare, deoarece poţi fi dus in eroare în aşa măsură, încât, să numeşti prieteni nişte oameni prefăcuţi, care de fapt te dispreţuiesc în inimile lor şi urăsc când descoperă că ai putea fi respectat în societate. Ei ar dori să deţină controlul destinului tău. Când nu pot controla, încep cu bârfele pentru a-ţi prejudicia imaginea ca om în societate. Şi chiar dacă nu au nimic de câştigat. Ce poţi face în asemenea cazuri? Să te rogi şi să identifici exact omul sincer de cel duplicit. E greu? E uşor? Depinde de situaţie, dar după „roadele lor îi veţi cunoaşte”. Aceştia se apropie de tine doar dacă au ceva de câştigat şi nu lasă niciodată un gest de amabilitate să treacă neobservat de alţii, subliniind la vremea potrivită cât de generoşi sunt ei. Abia atunci când ai un pic de succes îi vezi cum îşi scot fiecare „colţii” şi înceacă să arunce din „veninul” strâns în inima lor, aducând dezamăgirea şi tristeţea, ori chiar devianţa. Grav este atunci când nu întreţin o relaţie de prietenie, ci se bazează pe zvonuri şi caută să te spioneze şi să scoată ceva care ţi-ar putea leza onoarea. Şi ştiţi de ce? Cum să-i lase „inima” sau egoul lor să ai succes?! S-ar simţi eclipsaţi pe de-a-ntregul! Doar sunt în competiţie! Dacă nu se uită de sus la tine, nu se simt comod. Hm! Asta e realitatea! Dacă le-ai spune-o, oricum s-ar preface ca nişte farisei şi ar lua o poziţie de smerenie falsă, de te-ar podidi lacrimile, numai că… „răutatea lor se va descoperi în adunare”. Şi ştiţi de ce? Atunci când oamenii privesc cu sinceritate, bunătate şi iubire, trăiesc în dreptate şi adevăr. Şi până nu vom fi autentici, nu are rost să facem paradă nici de vorbe, nici de fapte, pentru că motivaţia care stă la baza tuturor lucrurilor este esenţială. De aceea, dacă nu faci gesturile din dragoste, mai bine nu le face! Sau ar fi bine să ne analizăm sentimentele care animă faptele noastre, pentru că s-ar putea ca într-o zi să fim socotiţi străini de dragostea divină.

Îmi amintesc de bunica mea care, vorbind de ziua de naştere a cuiva şi de cadoul pe care urma să îl cumpăr, mi-a spus: ”Să faci un cadou, e un semn de preţuire şi dragoste! Să dai ceva frumos, care să te coste şi să arăţi preţuire şi respect.  Întocmai cum ai vrea tu să fii tratată!” Preţuirea înseamnă să dai valoare celor din jur, să apreciezi, să… iubeşti! Asta înseamnă! Dumnezeu atât mult a preţuit, adică a iubit lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu ca jertfă pentru păcatele noastre ca să putem fi iertaţi şi răscumpăraţi. Şi cât de lejer ne uităm cu desconsiderare unii la alţii, cât de arogant ne purtăm în anumite situaţii şi avem pretenţia că suntem drepţi şi buni şi promovăm valorile bune, dar … pe care le anulăm prin traiul nostru plin de sine.      A preţui înseamnă: încredere, acreditare, admiraţie, stimă, recunoaştere ca valoare,  respect faţă de viaţa cuiva, atât personală cât şi profesională, solidaritate, înţelegere, bunătate, dorinţă de a proteja, a sprijini, a ajuta, a promova… şi toate acestea împreună se cheamă a iubi.

A dispreţui, înseamnă reversul celor enumerate anterior. Am văzut persoane pe care nu le interesa că distrug viitorul cuiva prin minciunile lor, nu conta pentru ei viaţa altuia, deşi e unică pe pământ, nu le sensibiliza absolut nimic înafara de nevoile lor primare de a-şi hrăni egoul şi a se satisface pe sine. De a trăi numai pentru lumea acesta care va arde într-o zi. Însă le place să fie în fruntea celor religioşi şi dacă le spui ceva, imediat ţi-au rezolvat problema cu alţii. Manipulează, te pune la obrobriul public şi chiar caută să te compromită continuu. Nu suportă ca cineva să fie considerat în societate, se simt lezaţi. Cum ai făcut ceva, caută să facă ei, sau pun pe altcineva pentru a te compara şi a-ţi arăta că tu nu ai valoare, ci doar ei. Şi… nu îţi vine să crezi ce mască de sfinţi îşi pun şi cu câtă uşurătate „ridică piatra” pentru a lovi pe alţii. Şi nu sunt decât nişte „bieţi actori” care într-o zi vor fi demascaţi de Acela care are să vină să judece lumea, adică Domnul Isus Hristos.

Avem atâtea valori pe care trebuie să le apreciem! Familia, ţara, cinstea, omenia, dreptatea, adevărul. Cît de hotărâţi suntem să mergem pe drumul drept şi fără compromisuri? Să fim oameni drepţi, nevinovaţi: de ură, pizmă, trădare, de nefericirea altora, de judecarea subiectivă. Ce uşor strigăm în gura mare: „Cine este el?”. Dar noi? Fiecare dintre noi cine este? Este ceea ce pare? Sistemul nostru de valori este în concordanţă cu ceea ce promovăm?  Cât timp ne trebuie, oare, să înţelegem, că dacă nu ne evaluăm corect unii pe alţii, ne putem distruge, făcând greşeli care nu se mai pot repara? Istoria nu ne-a învăţat nimic, deoarece nu ţinem seamă de ea. Alexandru Vlahuţă spunea că omul înţelept învaţă mai bine din greşelile altora. Nu ne vom înţelepţi până nu ne  vom întoarce la cea mai mare valoare a noastră: Dumnezeu. De la El învăţăm cum trebuie să ne preţuim unii pe alţii deoarece acest lucru stă la baza păcii, armoniei şi colaborării, atât în familii cât şi şi la nivel macro în societate.

Nu vom avea succes şi un nivel de trai ridicat până politicienii nu vor înţelege că trebuie să preţuiacă poporul din care fac parte şi să gândească pentru toţi în aşa măsură, încât fiecare să se poată bucura de respect şi de o viaţă decentă. Aşadar, dacă toate piedicile de comunicare şi colaborare adecvată vor fi înlăturate, procesul de prosperitate nu va mai fi amânat mereu de scandale şi diferite gesturi care denotă dispreţ şi răutate. Şi asta pentru că respectul de sine şi de ceilalţi, înseamnă onoare, spunea Nicolae Iorga.

Marina Glodici, Cluj Napoca, 26 iunie 2015