Meditând la scopul vieţii pe pământ, poate veţi ajunge la concluzia (dacă nu aţi şi ajuns) că ceea ce merită cu adevărat să agoniseşti de-alungul anilor este doar strictul necesar pentru a  te putea bucura de viaţă cu adevărat. Să aduni atît cât e destul ca să rămâi mereu tu însuţi, pentru a avea timp să preţuieşti familia, prietenii şi în primul rând pe Dumnezeu. De multe ori, lucrurile ne scap de sub control şi în dorinţa uneori exagerat de mare  de a fi independeţi  în societate (intuind că de acolo e punctul de plecare, pentru a înţelege acest fenomen), depăşim demult graniţa de normalitate şi ne aventurăm în valul  de înavuţire câteodată forţat, numit lăcomie,  aducând mari prejudicii vieţii în general. Şi astfel facem alegeri în funcţie de sistemul de valori. Animaţi de nevoia accentuată de a ne asigura material, punem pe planuri secundare dragostea care stă la baza unei relaţii sociale adecvate pe toate planurile vieţii personale sau publice. Şi pe urmă dăm vina pe soartă. Asta să fie cauza nerealizărilor noastre sufleteşti sau decizia noastră? Am văzut oameni foarte bogaţi şi nefericiţi! Deci, nu bogăţia aduce adevărata împlinire. 

Judecând  cronologic şi istoric evenimentele din viaţa omenirii, observăm că de când e lumea, acest flagel al meschinăriei a existat de la primii oameni de pe pământ şi s-a pronunţat fără precedent în zilele noastre.  Un proverb latin spune cam aşa:”Avariţia omnia vitia habet”, adică: “Avariţia întruneşte în ea toate viciile”. Discutând, cu ani în urmă, cu un sociolog, îmi spunea că sunt indivizi care au mai mult decât le trebuie, nu duc lipsă de nimic şi îi vezi prin instanţe cu rudele lor apropiate pentru un petec de pământ ori cine ştie ce lucru, nelăsând din dorinţele lor de a-şi mări averea.  Şi repet cuvintele acestui specialist: ”Uneori, omul de prea mult bine, turbă”.

Lăcomia este una dintre păcatele primordiale (alături de mândrie şi desfrâu) ce decurge din spiritul omului aflat sub dominaţia răului, uneori mascat şi adaptat potrivit vremurilor moderne.  Această tendinţă de acaparare a cât mai multe averi a afectat mereu, de-alungul timpului, relaţiile sociale dintre oameni, ducând până la devianţă ori chiar infracţionalitate. Pe când lucram la ziar, veneau mulţi oameni necăjiţi la mine şi mi se plângeau că erau hărţuiţi prin instanţe de cetăţeni care nu aveau niciun drept legal asupra proprietăţilor pe care le revendicau. Câtă răutate! Să îţi chinui semenul, ştiind că e într-o situaţie financiară mai grea, şi să îl pui în disperare pentru a-ţi satisface pornirile injuste şi orgoliul de parvenit. Crezând că toate îţi aparţin, dacă faci politică! Sau ai relaţii. Unii cunosc doar trăirea în competiţie şi mereu sunt preocupaţi de “capra vecinului”, luptându-se cu ştiinţă nedrept pentru a fi mereu în faţa tuturor, de a fi văzuţi cel mai bine pentru banii şi poziţia socială care o dau aceştia. Însă, nu ştiu, sărmanii, că sunt doat nişte orbi, goi  pe dinlăuntru şi nu pot vedea clar realitatea. Ei cred că astfel deţin puterea.  Averea aduce, oare, puterea adevărată? NU! Puterea adevărată a unui om o dă doar Duhul lui Dumnezeu şi nicidecum averile, sexualitatea, poziţia socială, şi trăirea fără principii şi legi. Acestea din urmă sunt doar substitute pe care le aduce spiritul veacului acesta pentru a le distrage oamenilor atenţia de la şansa lor de mântuire.  Nu e păcat să ai, nu e nicio greşeală să munceşti să ai de toate. Tragedia e, când te încrezi în ele şi îţi schimbi sistemul de valori, dispreţuind viaţa altora şi în loc să faci bine celor din jur te transformi într-un anticrist. Toţi care fac atac la persoană ori lezează vreun drept absolut al acesteia sunt anticristici, deoarece Domnul Isus a venit să caute şi să mântuiască tot ce era pierdut. Şi El nu acceptă ca oamenii creaţi de El să fie loviţi fără acceptul Lui. El e un Tată veşnic îndurător şi BUN în adevăratul sens al cuvântului, dar este şi Drept în judecăţile Lui. El binecuvântează, dar şi pedepseşte pe cel care se încrede în propria lui persoană şi caută să facă rău creaţiei Sale.

Am observat că, unii care se simt cu „musca pe căciulă” s-au apucat să frecventeze biserica (e totuşi un pas înainte, comparativ cu până nu demult când a ignorat provindenţa, încrezîndu-se în partidul din care face parte, în relaţiile lui de la securitate sau averile pe care le deţine), conştientizând că va veni şi ziua când se va confrunta cu Adevărul… Nu, nu e vorba de nicio răzbunare, doar o „mică corecţie” de atitudine şi de dreptate, deoarece puterea se adună cu toţi „amărâţii” împreună. Indiferent de partida religioasă la care aderă cineva, trebuie să ştie că Domnul Isus este suveran şi cere respectarea Legilor Lui şi  ale statului. El nu poate fi mituit! Porunca a zecea spune aşa: “Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău”. (Exodul 20:17).

Domnul Isus e gata să vină la noi însoţit de Oastea Lui divină. Are mîna dreaptă ridicată pentru a da semnalul de pornire. El va pedepsi pe toţi cei care din marea poftă de a se remarca în acest ev plin de rebeliune faţă de Creator, prejudiciază avutul orfanului, al văduvei, al celor mici şi a celor slabi fără ajutor. Nimeni nu va rămânea nepedepsit, fie el politician, specialist în anumite domenii, sau om religios ori lider din toate categoriile. Domnul Isus este stăpân peste vieţile şi avuturile tuturor şi dacă El binecuvântează, nimeni nu va putea vreodată să îi oprească mâna Sa de Mântuitor şi Domn al Oştirilor cereşti. El va condamna pe cei care lovesc proorocii, pastorii cinstiţi şi  defăimează preoţii lui Dumnezeu din toate colţurile lumii, scriitorii, jurnaliştii, juriştii şi toate categoriile care lucrează împreună cu El pentru salvarea rasei umane prin credinţa în jertfa Lui.

Dumnezeu a promis că nicidecum nu ne va lăsa şi ne va ajuta în momentele grele dacă vom alege să fim cinstiţi şi corecţi. Numai că oamenii umblă cu multe vicleşuguri atunci când  vor să-şi atingă interesele. Şi asta o spune Biblia, nu eu. Maschează şi motivează atât de frumos lăcomia şi pofta ochilor lor de care sunt posedaţi, încât ajung să promoveze prin publicitate felul lor de a trăi prin aşa zisa “adaptare în societatea modernă”, dar cu o gândire primitivă bazată pe instincte şi nevoi primare care nu sunt departe de ale unui animal vorbitor.

Şi atunci… De ce nu am alege să fim echilibraţi prin credinţa că Dumnezeu ne răscumpără prin jertfa Fiului Său din această robie a propriei noastre persoane, prin lepădarea de egoismul acerb care duce la autodistrugerea rasei umane? Nobleţea sufletească  şi demnitatea îşi au obârşia în Dumnezeul cel Viu care a făcut cerurile şi pământul şi ne-a creat şi pe noi. Merită viaţa trăită într-o alertă continuă antrenaţi în competiţii josnice, privind bogăţia ori  a ne strânge averi care vor rămânea aici când vom trece în nefiinţă?  NU! Să lepădăm, aşadar, orice dorinţă injustă cu privire la persoanele noastre şi ale celor din jur şi să ne întoarcem acasă în braţele Creatorului nostru care ne va primi potrivit  planului  Său de mântuire şi răscumpărare a omenirii. Fraze inventate? NU! Acestea toate se găsesc în Cartea Cărţilor care trebuie citită de fiecare om pentru a vedea cine este, de ce trăieşte şi încontro merge  din punct de vedere al trecerii umane: spre viaţă sau moarte veşnică.

Aşadar, ce ne rămâne de făcut? Să ne autoanalizăm!  Scriitorul Alexandru Vlahuţă, în „Scrioarea către fiica sa Margareta” spunea că …” dacă nu ne-am iubi pe noi fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit, sau ne-am surprins asupra unei răutăţi, ori asupra unei fapte urâte, dacă în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi, partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră faptură”. Dacă ţinta noastră este să ne mărim ilicit  avutul, ori să acaparăm ce e al altuia, atunci să ne oprim şi să renunţăm de a face acest rău, de care oricum vom da socoteală în faţa Marelui Judecător, adică Domnul Isus.

Celor ce batjocoresc bunul nume al credincioşilor, orfanilor, văduvelor şi acelor slabi şi nu vor ţine seamă de acest avertisment, le transmit că praful de pe acest pământ, scuturat de pe picioarele mele, vor fi martori împotriva lor că le-am adus la cunoştinţă acest lucru, în faţa scaunului de judecată a Marelui nostru Dumnezeu şi Domn, adică Isus Hristos.

Promovăm în toate părţile respectarea statutului de drept. Puţini însă ştiu ce înseamnă acest lucru. Statul de drept are la bază respectarea personalităţii UMANE şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în limitele impuse de lege. Nu e obligatoriu să creadă nimeni în Dumnezeu! Nu vreau să impun nimic prin materialele mele, nici Dumnezeu nu obligă pe nimeni. E vorba de liberul albitru. Însă legile statului obligă. Pentru cei care nu ştiu, legea este norma juridică cu cea mai mare forţă de impunere într-un stat. Iar pentru toţi creştinii, Biblia este cartea care trebuie respectată întrutotul şi care, sigur  urmăreşte fericirea rasei umane, dar în condiţiile cerute de Creator. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Marina Glodici, Cluj Napoca 02 aprilie 2014