În urma unor discuţii purtate şi chiar a unor discursuri ascultate de-alungul anilor despre imagine, am observat că părerile sunt  destul de variate, dacă aş ţine seama de contextul de înţelegere şi interpretare  a ideii în sine. Desigur că nu e vorba despre imaginea noastră fotografică. Ci de cea pe care o au cei care ne privesc în general şi apreciază sau nu ceea ce suntem. Mai precis aş spune reputaţia de care ne bucurăm sau nu în societate. Este importantă sau nu reputaţia noastră? E un lucru important, dar nu cel mai esenţial, deoarece există o vorbă din popor: “Nu te uita la ce zice cineva ci mai degrabă la cine zice”.

Depinde cine opinează şi dacă este destul de îndrituit să judece şi mai ales dacă este de bună credinţă. Aşadar, pentru a aprecia pe cineva trebuie neapărat să cunoşti persoana şi să ai mai multe informaţii exacte despre ea şi nu în ultimul rând să fii obiectiv.

Oamenii s-au învăţat să vorbească orice, dar există o limită şi asta e legiferată. A-ţi folosi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, încălcându-le pe ale altora înseamnă abuz de drept. Sunt unii care vorbesc despre alţii,  ba din răutate, ba din lipsă de respect, sau  din invidie şi aduc vătămare onoarei altora. Şi dacă îi întrebi cu ce drept face atac la persoană ,  cu un un rânjet diabolic la colţul gurii motivează că au glumit şi că eşti o persoană “acră” fără simţul umorului. Numai că, la o glumă bună râd toţi şi nu unii de alţii. Asta este una din modalităţile de  hărţuire morală prin care se poate pune pe cineva la oprobriul public. Şi toate acestea pentru a-i strica imaginea şi de a le lua respectul  celor din jur, în condiţiile în care, reputaţia constituie o nevoie a fiecărui individ pentru a putea convieţui adecvat în societate. Şi acest mod infracţional de a parveni se găseşte în toate domeniile atât în cel privat cât şi în cel public şi este pronunţat în cel politic. Lipsa de corectitudine şi de autenticitate a cetăţenilor, acceptul de “adapare” la modul de viaţă “modern” care presupune renunţarea la principii şi  încălcare a conduitei fără teama de legi, sunt cauzele care duc  la un comportament mafiot. E oare acest fenomen un progres social al modernismului? NU! Ştiţi ce înseamnă onoarea? Respectul de sine şi respectul de alţii. Cât de onorabili suntem sau am rămas pe parcursul vieţii? Îşi poate da seama fiecare după o analiză obiectivă.

Sunt unii care fac din imagine o ţintă. Şi se fac luntre, punte să salveze aparenţele întotdeauna. De aceea se tem de ziarişti deoarece  prin natura muncii lor,  caută să descopere ce se ascunde după aparenţe. Acum se “poartă” genul de duplicitate în care se rânjeşte comercial, se dă din cap, se trage cu ochiul pe la spate şi se vorbesc lucruri neadevărate pentru a putea să se facă voia lor… Şi a tatălui minciunii şi al înşelătorului veacului acesta. Acesta este spiritul “modern” în care să trăieşti cinstit este un defect. În activitatea mea de reporter am avut uneori dezamăgiri, deoarece cunoşteam când eram minţită, sau când interlocutorul meu ocolea adevărul. Nu pot spune că nu am avut şi satisfacţia să descopăr oameni cu o înaltă ţinută morală şi sinceri. Dar, în general aceştia erau puţini raportat la numărul celor care se învârteau în jurul unor minciuni şi promovau promisiuni ce nu le puteau onora. Pentru ce? Pentru o imagine mai bună, pentru o viaţă mai uşoară, pentru o avere cu care să se laude… Şi inconştient să-şi piardă sufletul pentru totdeauna şi să nesocotească graţia lui Dumnezeu care le-a dat pe toate, sau chiar să cadă din harul Lui pentru lucruri deşarte. Din păcate, amăgitorul le-a cerut închinarea, iar ei fără să ezite le-au dat-o. Şi ce imagine mai mare poate avea un om decât să fie copil al Lui Dumnezeu şi un Om adevărat în societate!? Toate lucrurile se află până la urmă şi adevărul iese întotdeauna la iveală. “Minciuna are picioare scurte” spune un proverb românesc. Mai greu stăm cu autoanalizarea, că unii greu nu se smeresc în faţa lui Dumnezeu să-şi recunoască nimicnicia sentimentelor de răutate şi invidie din interior, că de altfel zâmbetele şi mieroşenia nu le lipsesc niciodată de pe obrazul  care va roşii odată în faţa Mareul Judecător, adică a Domnului Isus. El va descoperi pentru veşnicie ce s-a ascuns după aparenţele tuturor.

Îmi aduc aminte de Domnul Isus care era de o modestie rară. A stat la masă cu vameşii şi păcătoşii, drept pentru care a fost judecat. Iată cum Mântuitorul şi-a riscat reputaţia, sau a dispreţuit ruşinea de a fi autentic şi de a veni în ajutorul celor slabi şi pierduţi în lume. Câţi snobi nu sunt pe lumea asta care se cred mai ceva decât alţii pentru că s-au realizat material, sau frecventează o biserică regulat, dar nu sunt în stare să predice cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu deoarece sunt goi interior. Cunosc doar aceea tânjire după lume şi nu după Dumnezeu şi mântuirea celor din jur. De dragul Mântuitorului, măcar să facă ceva pentru cei neânsemnaţi în ochii oamenilor, dar preţuiţi nespus în ochii lui Dumnezeu.  Cu vreme destul de multă în urmă, mă aflam la o şedinţă publică, iar după ce s-a terminat am ieşit împreună cu încă o colegă care era însoţită de unul dintre cetăţenii pe care ea îl cunoştea mai  bine. Din vorbă în vorbă, persoana aceea necunoscută mie a început să se confeseze că trecea printr-o criză de familie şi că avea gânduri de suicid. Din fericire aveam la mine o Bilbie pe care i-am dat-o cadou. I-am spus să o citească şi să ceară putere şi mântuire de la Dumnezeu , pocăindu-se de greşelile pe care le-a făcut. Viaţa îi aparţine lui Dumnezeu, nu avem dreptul să ne-o luăm. Trebuie să avem încredere în Cel care ne-a creat şi ne-a dat-o! Ne-am despărţit şi imediat cineva a comentat că ce aveam de discutat cu bărbatul acela… Ce îmi păsa mie de reputaţia mea când era vorba despre viaţa unui om? Ştiam că nu era nimic nepermis să stai şi să asculţi pe cineva şi să-i spui că avem un Tată în ceruri care ne poate ajuta şi ne poate mântui de toate greutăţile şi păcatele , dacă ne întoarcem la EL. Da! Cât de bine ne simţim noi când ştim că suntem copii ai lui Dumnezeu! Dar atunci trebuie să facem ceea ce a făcut Domnul Isus!  Să rămânem modeşti, să căutăm mântuirea altora, să iubim până la capăt chiar şi pe vrăjmaşii noştri!  Greu? Uşor? Da. Toţi suntem supuşi greşelilor, dar avem un Mare Preot pe Isus Hristos care ne-a învăţat cum să biruim lumea, firea păcătoasă şi pe cel rău care caută să ne înşele.

Şi acum în faţa cui trebuie noi să avem o reputaţie bună ca să ne binecuvânteze cu adevărat? În faţa Tatălui, Fiului şi a Duhului Sfânt! Oamenii ne pot judeca, ne pot bârfi, ne pot strica reputaţia, dar noi ştim că Dumnezeu toate le vede şi le ştie şi le scrie în Cartea Lui şi le transformă spre binele nostru. Aşadar, ce ne pasă de o lume care pentru a o mulţumi sfârşim secătuiţi, goi şi trişti? Facă Dumnezeu să avem mereu imaginea Domnului Isus în sufletele noastre ca apoi oamenii să o vadă pe a Lui în noi! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Marina Glodici, Cluj Napoca, 18 martie 2014