Ne-am obişnuit să auzim şi să rostim cuvinte mari, spuse uneori din emoţie, alteori din suflet, în faţa cuiva. Şi toate acestea pentru a da de înţeles cât de mult înseamnă pentru noi şi a arăta implicarea noastră umană în contextul respectiv. Pentru că suntem în perioada în care se spune că „speranţele dragostei plutesc în aer”,  voi încerca să dezbat semnificaţia declaraţiilor de dragoste privind atât oportunitatea lor cât şi responsabilitatea ce o implică. Greu subiect, nu-i aşa?

Recent, cineva mi-a povestit o întâmplare despre un cuplu, cum că, cei doi „s-au iubit foarte mult şi acum s-au despărţit pentru că nu se mai iubesc”. M-a contrariat această expresie şi i-am spus că dragostea nu poate trece. Trec sau se diminuează doar dorinţele care sunt cuprinse în „eros” şi eventual se destramă o prietenie mai mult sau mai puţin sinceră  bazată pe un interes. Mulţi cred că acest curent de concubinaj rezolvă „problema dragostei”, numai că dacă nu armonizezi sufletele, nu există nicio comuniune. E ca într-o orchestră în care trebuie să acordezi viorile şi flautele (sufleteşti şi psihice) şi la urmă tobele (sexualităţii). Dacă se inversează aceste lucruri, zgomotul asurzitor al libidinozităţii şi al senzualităţii,  va face neauzit orice sunet plăcut al sensibilităţii, al preţuirii celuilalt, respectiv al dragostei fără condiţii (agape). Şi dacă tinerii vor să facă mai multe „încercări şi teste de potrivire” riscă să nu mai ştie şi să poată iubi cu sufletul. Şi asta e  adevăratul „eşec în dragoste”.

Declaraţiile de dragoste constituie un lucru foarte serios care are o implicare profundă şi o responsabilitate mare. Auzim de multe ori „Te iubesc” dacă… îmi dai, dacă îmi faci… doar dacă… e vorba despre o dragoste interesată, condiţionată. „Te iubesc” înseamnă cu adevărat: „Pe tine, şi numai pe tine te iubesc. Tu domneşti în inima mea. Tu eşti soţia pe care mi-am dorit-o. Dau totul pentru tine, pe mine însumi şi tot ce-mi aparţine. Vreau să trăiesc numai pentru tine şi să muncesc numai pentru tine. Sunt gata să te primesc. Voi fi totdeauna îngăduitor cu tine. Nu te voi forţa niciodată, nici măcar cu vorba. Voi fi cu tine totdeauna sincer, cinstit, serios. Te voi păzi, apăra şi feri de orice rău. Vreau să împart cu tine averea, gândurile, inima şi corpul meu. Nu vreau să fac nimic fără tine. Vreau să rămân totdeauna lângă tine…”(Walter Trobisch, “Am iubit o fată”).  Unii specialişti spun că aceste declaraţii de dragoste ar trebui făcute doar dacă bărbatul are intenţia de a se căsători cu femeia în cauză. Dar chiar şi în căsnicie este bine ca soţii să îşi spună cuvinte frumoase şi să-şi facă declaraţii de dragoste care le va stimula bucuria unei comuniuni strânse şi frumoase atât sufleteşti cât şi fizice. Şi reamintesc faptul că vorbesc despre dragostea dintre un băiat şi o fată aflaţi la vârsta maturităţii care vor să-şi întemeieze o familie şi dintre un bărbat şi o femeie chiar căsătoriţi.

Până la vârsta la care pot să-şi asume responsabilitatea unei familii, tinerii trebuie să cultive iubirea „agape”, iubirea de părinţi, fraţi, rude, prieteni, colegi, şi de oameni (care nu cuprinde „erosul”). Să-şi formeze un caracter care să aibă trăsăturile pe fondul unei dragoste necondiţionate, care le va putea da forţa de a fi statornici şi hotărâţi de a rămâne cinstiţi, loiali, sinceri, adevăraţi şi sacrificatori până la capăt.  Atunci când  cineva iubeşte, ascultă, este răbdător, plin de bunătate, nu caută folosul său (adică nu e interesat să câştige material din relaţia respectivă), nu se „umflă de mândrie”, nu se poartă necuviincios. Crede totul, suferă totul şi speră cu bucurie. Dragostea este o alegere în viaţă. Şi dacă îl alegi pe Dumnezeu ca model de iubire, cred că nu poţi  fi niciodată dezamăgit. Este calea fericirii, a păcii şi a armoniei atât cu tine însuţi cât şi cu ceilalţi.

Se vor găsi unii să spună că toate aceste lucruri enumerate mai sus sunt depăşite de vreme. Eu le spun clar: valorile umane au rămas aceleaşi, dragostea are aceeaşi semnificaţie şi Dumnezeu este acelaş în dragostea Lui atât faţă de cei buni cât şi faţă de cei răi. Dacă tinerii sunt bine educaţi în familie privind relaţiile interumane înainte de căsătorie, adică li se spune să respecte, să preţuiască viaţa şi fiinţa fetei sau a băiatului cu care au legat prietenie, cu siguranţă vor evita situaţiile neplăcute şi vor învăţa autocontrolul şi vor şti să fie echilibraţi.  Şi asta pentru că cei care se conduc după instincte, ajung să fie adulţi cu simţăminte primare, să acţioneze doar din nevoile primare şi pot avea necazuri în dragoste şi generează probleme în societate deoarece mai târziu vor hărţui şi chiar abuza. Dragostea nu forţează niciodată. Domnul Isus spune: „Dacă voieşte cineva să mă urmeze”. Dragostea adevărată nu forţează, nu foloseşte trucuri, nu flirtează, „nu stârneşte sau trezeşte instinctele”, nu practică viclenia, „nu jură ca să înşele”, aşteaptă cu bunătate, înţelegere şi speranţă, preţuieşte sufletul celuilalt şi îl protejează printr-un comportament decent, frumos şi respectuos, acordă celuilalt libertatea de a alege întotdeauna, urmăreşte fericirea şi binele celor din jur şi nu în primul rând interesele personale.

Aşadar, iubirea de sine e punctul rău al fiecărui om. De acolo pornesc minciunile, declaraţiile false de iubire cu scopul de a determina pe celălalt să îşi pună încrederea şi să dea curs voinţei celuilalt de a obţine ceva imediat pentru a-şi satisface eul. Dacă oamenii nu s-ar iubi atât de mult pe ei înşişi, ar reuşi să se autoanalizeze şi să „răzuiască” din suflet „acea necinste murdară în care se lăfăie dobitocul din nobila noastră făptură”(Alexandru Vlahuţă).

Ca să avem cu toţii sufletele curate, trebuie neapărat să ne întoarcem la Dumnezeu, să regretăm tot ceeea ce am greşit faţă de El şi semeni şi să acceptăm jertfa Domnului Isus care ne curăţeşte de orice „întinăciune” a cugetului şi ne face să ne lepădăm de sine şi să fim umpluţi de Duhul Lui Dumnezeu. Şi atunci declaraţiile noastre de iubire vor fi cu siguranţă adevărate şi vor avea adevărata semnificaţie şi un deznodământ fericit.

Dumnezeu cunoaşte inimile noastre şi atunci când îi spunem: „Te iubesc, Doamne, tăria mea şi pricina laudelor mele!”. Şi dacă îl iubim atunci ascultăm poruncile lui. O, de multe ori cerem să se facă voia Lui şi tot voia noastră o facem! Doamne, iartă-ne! El vede cât suntem de sinceri şi buni şi în familie şi faţă de prieteni. Şi pentru că e vorba despre dragostea dintre un băiat şi o fată sau dintre soţ şi soţie, Dumnezeu vede totul în inima noastră.  De aceea haideţi să îl ascultăm pe Dumnezeu, să iubim din tot sufletul necondiţionat şi să iubim nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Să păstrăm comoara valorilor umane cu cea mai mare sfinţenie! Pentru că a şti iubi înseamnă a fi un om viu şi contopit cu Creatorul nostru. Şi atunci, declaraţiile de dragoste, indiferent în ce limbă le-am rosti, ar fi adevărate şi rostite din inimi curate. Vor fi întotdeauna oportune şi mereu vor aduce multă bucurie.

Marina Glodici, Cluj Napoca, 24 februarie 2015