Tot astfel după cum la început a existat Cuvântul şi nu doar un cuvânt oarecare, iar Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, în viziunea Victoriţei Duţu, nu există simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Linişte”, “Linie”, “Frumuseţe”, “Drum” şi “Grădina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru că ele vieţuiesc în “închipuirea” poetei, în imaginaţie, despre care autoarea afirmă că “numai ea/este prezentă/în realitatea ce o/trăiesc fără să o/pot atinge cu mâna.”

Poeta şi prozatoarea Victoriţa Duţu este cunoscută iubitorilor de artă prin cărţile “Spaţii”, “Vreau o altă lume”, “Călătoria gândului”, “Cea care aş fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a apărut la Editura Muzeului Literaturii Române în noiembrie 2005. Deţinătoare a Premiului Internaţional de poezie   „NAJI NAAMAN”, obţinut în anul 2009, Victoriţa Duţu debutează în august 2003, cu placheta de versuri “Spaţii”. Poeta este absolventă a Facultăţii de Matematică şi a Facultăţii de Filosofie din Iaşi şi are un masterat în logică şi hermeneutică. În prezent, Victoriţa Duţu este profesor titluar de matematică la un colegiu din Bucureşti. În paralel, aceasta realizează la TVRM cultural şi educaţional, emisiunea “Gândeşti, deci exişti”.

“Liniştea ce nu se lasă cuprinsă de zgomot»

Pentru că dimensiunea principală a realităţii în care evoluează autoarea este imaginaţia, Victoriţa Duţu, spre deosebire de alţi poeţi, nu este interesată să evadeze din această realitate. La fel ca şi cuvintele, realitatea despre care vorbeşte poeta se defineşte prin imaterialitate. Într-o asemenea realitate, liniştea devine un autentic loc de refugiu din faţa cotidianului. “Liniştea/ce nu se lasă cuprinsă/de zgomot se manifestă ca o variantă la “gândul celuilalt”, gând ce capătă formă, de aceea, continuă poeta, atunci când “o mână din afara mea/m-a luat de mâna/mea stângă,/nu m-am speriat/că nu am putut/să o văd!” Mâna simbolizează actul creator, identificarea autorului cu creaţia sa. Victoriţa Duţu ne asigură că întreaga ei creaţie reflectă deschidere, sinceritate, curăţie a gândului, atunci când afirmă – “da, arăt mâna,/palma mi-o arăt.”

“Un drum din închipuire”

Dincolo de această identificare cu propria creaţie, poeta încearcă să trăiască şi ca spectator, nu doar în calitate de creator, emoţia estetică autentică. Iar o asemenea emoţie nu poate fi experiementată decât prin detaşarea totală de opera creată. Pigmalion, pământeanul îndrăgostit de propria operă de artă, există în fiecare creator, de aceea, Victoriţa Duţu consideră că trebuie să precizeze, la un moment dat: “am făcut o distincţie/între mine şi/un drum din închipuire.” Prin aceste versuri, ea ne asigură că îşi priveşte propria creaţie cu ochii consumatorului de artă şi nu ai celui ce compune. Fiind o poetă cu vocaţie, aceasta ştie că păşeşte “pe un drum/ce se lărgeşte la/infinit», ceea ce denotă convingerea că arta ei va supravieţui, că va avea puterea să înfrunte timpul şi circumstanţele, că destinul ei literar este bine trasat. Drumul de la întuneric la lumină, spre infinit, semnifică ieşirea din profan, biruinţa elementului spiritual asupra celui profan. Tristeţea şi calmul versurilor Victoriţei Duţu se manifestă în redarea propriilor trăiri interioare. “O undă de şoc/face ca totul/să se inverseze/şi în loc să/privesc înainte/privesc înapoi”, spune poeta, cu o uşoară autoironie. Un element distinctiv în poezia sa este şi alternanţa răsărit-apus, care ne trimite cu gândul la actul închinării. Soarele, astrul zilei, este simbolul binelui, al vieţii, al puterii creatoare, al mântuirii, al spiritualităţii. Noaptea, cu tenebrele ei, evocă răul, spaimele, bucuriile deşarte, absenţa forţei morale. Victoriţa Duţu conştientizează lupta care se dă chiar în sufletul ei între bine şi rău, atunci când afirmă : « apare gândul/cuprins într-o umbră/ce se pune/între soarele răsărit/şi noaptea ce/vrea să apună/şi să răsară /la plus infinit.”

“Obiectul… ce şi-a pierdut forma”

Ar mai trebui remarcat în “Cuvintele”, motivul golului, care se regăseşte şi în poezia lui George Bacovia, “Plumb”. Golul, la fel ca şi umbra din versurile anterior menţionate, sugerează ceva misterios, indefinit, o stare de nelinişte, de aşteptare, de tensiune. De fapt, “umbra” şi “golul” evocă intensitatea trăirilor sufleteşti ale poetei şi sporesc sentimentul de tristeţe. “Golul acesta/cuprinde/doar obiectul/ce nu mai este./obiectul acesta/şi-a pierdut forma,/se striveşte acum/pe el insuşi/în două goluri/ce se intersectează/în ochiul meu/ce vrea să /ţâşnească prin spaţii.”

În contrast cu “obiectul… ce şi-a pierdut forma”, cartea rămâne la Victoriţa Duţu o imagine concretă, legată de realitate, pe care autoarea are puterea să o transforme “într-un gând/plutitor pe o linie/paralelă cu lumea”. În simbol, cartea marchează iniţierea, cunoaşterea, descifrarea enigmelor. În carte sălăşuieşte spiritualitatea cea mai profundă, frumuseţea care “se ascunde mereu.” Acest estetic în căutarea căruia se află poeta semnifică în cele din urmă, aceeaşi întoarcere la sine. Iată ce spune Victoriţa Duţu: “nu ştiu pe unde/să merg,/pentru că ea (frumuseţea),/fiind a lumii,/vreau să o/pot cunoaşte.” Frumuseţea înseamnă vitalitate şi este opusă umbrei şi golului.

“Ştiu că pot să văd”

Interesant este şi faptul că autoarea îşi propune să înţeleagă “nesfârşitul…, în această călătorie” în lumea cuvintelor, în care a pornit. Ea tălmăceşte “imagini iluzorii”, iar concluzia la care ajunge este că “nu se întâmplă/mare lucru”, pentru că “doar gândul neputincios/se mai frământă,/să poată scăpa,/de ceva neştiut.” Experienţa de până aici a poetei relevă absenţa emoţiei, pentru că aşa cum ne anunţă chiar ea, spre deosebire de drumul infinit, calea pe care merge acum “e un drum inutil”, marcat de “un îngheţ/al normalului”, având ca ultim rezultat scufundarea “în vârtejul uitării.”  Singura certitudine incontestabilă pe care poeta ne-o împărtăşeşte este aceasta: “ştiu/că pot să văd./deschid ochii,/chiar daca nu vãd/decât imagini iluzorii.” Starea de bine este inexistentă, întrucât “gândul neputincios/se mai frământă,/să poată scăpa,/de ceva neştiut.” Mai mult, Victoriţa Duţu este urmărită “de frica unei noi căderi,/de spaima unei îndepărtări/în prăpăstii”, iar “cuvintele sunt,/poate nici nu mai ştiu,/o simplă mişcare de aer ,/un zbor de pasăre,/cu o viteză uluitoare /ce se ascunde/de zborul răpitor.” Acest “zbor răpitor” nu este altceva decât “lacrima morţii/ce plouă pretutindeni”, o realitate de coşmar care are tangenţă cu lumea muritoare. Într-o asemenea realitate, creatorul devine “cea mai aleasă pradă”. De obicei, pasărea, zborul sunt simboluri ale timpului care trece repede şi ireversibil şi ale morţii. Prin zbor, pasărea are rolul de curier, de vestitor, unind soarele şi luna, cele patru vânturi, dar şi “cele patru drumuri” despre care poeta mărturiseşte – “nu le pot vedea”. Zborul face legătura între lumea reală şi cea iluzorie, oferind acces la “nesfârşitul” pe care autoarea se străduieşte să îl descifreze.

“Într-o oglindă”

Un alt simbol important în “Cuvintele” este oglinda, străvechi obiect al civilizaţiei umane, care aduce vindecare de spaime şi alungă “umbra”. În istoria culturii oglinda este simbolul cunoaşterii, metaforă a literaturii şi artei. Oglinda nu semnifică o cunoaştere directă, ci una refractată. Oglinda curată este un simbol al purităţii, iar cea murdară este simbolul minciunii şi al păcatului. “Într-o oglindă/se vedea pe/el însuşi/în această /străfulgerare/şi nu-i mai era frică./da, da, nu-i mai era frică,/pentru că/obiectul acesta/a devenit un gând/ce nu mai făcea/nici o umbră.” Oglinda este şi un element fantastic, care face trecerea de la planul real la cel imaginar. În oglindă se reflectă ca într-o străfulgerare, eul iniţiat prin intermediul unei cunoaşteri indirecte, căruia frica îi este străină. (Să ne amintim de personajul lui Mircea Eliade, din nuvela fantastică “La ţigănci”. Profesorul Gavrilescu se trezeşte la un moment dat, într-un labirint, printre paravane şi oglinzi. Ajunge aici tocmai pentru că îi este frică, iar frica face imposibilă iniţierea.)

“Mi-a adus copacul în palmă”  

Iată de ce, pentru a ieşi din labirintul celor patru drumuri pe care nu le poate vedea, poeta spune că singura şansă este de a fi « cu el/cu cel care ma împinge de la spate/să merg.” Iar acest lucru devine posibil numai datorită faptului că “grădina/a făcut un ocol/şi mi-a adus copacul în palmă”. În creştinism, acest copac simbolizează arborele cosmic, pomul vieţii, iar grădina este Edenul sădit de Dumnezeu la facerea lumii. Acest copac oferă veşnică regenerare. Cu rădăcina înfiptă în pământ şi ramurile înălţate spre înalt, pomul vieţii face legătura între uman şi divin şi are caracterul unui centru, al unui punct de echilibru. De fapt, pentru creştini, Isus este Pomul Vieţii, Sursa binelui absolut, Susţinătorul.

“Cuvintele” Victoriţei Duţu se încheie în mod semnificativ cu imaginea ferestrei, a “ochiului” casei sufletului: “din fereastră apoi/sticla se topeşte/într-o rază,/venită de nicăieri./raza luminează/într-un alt întuneric/ce nu poate cuprinde/angoasa   gândului.” Fereastra este simbolul receptivităţii şi al deschiderii către lume, ea marchează legătura dintre interior şi exterior. De altfel, în vis comunicarea se realizează prin intermediul ferestrei şi al oglinzii. Dacă iniţial, poeta declara că “oboseala închide o/fereastră,/închide două ferestre,/închide mai multe/ferestre,/apoi ferestrele /mă închid pe mine/în oboseala gândului”, acum sticla ferestrelor din “Cuvintele” Victoriţei Duţu se topeşte la apariţia unei raze. Raza aceasta aduce cu sine speranţă, lumină, bucurie, cunoaştere. Raza este atributul divinităţii şi astfel, frumuseţea, în a cărei căutare se află poeta, devine o realitate tangibilă. De data aceasta,“frica/şi oboseala” nu se mai îmbrăţişează, iar drumul infinit al cuvintelor Victoriţei Duţu abia începe – “eu merg până departe,/fac un pas.”

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona