Emanuil Rednic este un exemplu de voinţă și determinare. A slăbit peste 40 de kilograme, a participat la patru maratoane de alergare inclusiv în Sahara, are mai multe joburi printre care și cel de antrenor de spinning, și-a schimbat de patru ori garderoba, până acum a donat câte 450 ml de sânge de 19 ori, se trezește la ora 4.00 pentru a alerga, își dorește să bifeze două maratoane într-o singură luna: la Polul Nord și în Sahara și să inspire cât mai mulţi oameni.

Cine este Emanuil Rednic, omul? Sunt o bucată de humă însufleţită, care nici frumos până la 20 de ani, nici bogat nici la 30, și sigur nu voi fi foarte înţelept până la 40. Chiar dacă anii trec, tot mă simt tânăr, mai tânăr ca și vârsta pe care o am în buletin. M-am născut într-o zi de toamnă răcoroasă, deodată cu răsăritul soarelui. Era anul Cocoșului de foc. Mi-a plăcut tot timpul să mă autodepășesc, dacă mi se spune nu face ceva, din contră, fac acest lucru. Uite așa am devenit doctor în informatică, maratonist amator, cu 35 maratoane la activ. Sunt la fel de simplu ca fiecare dintre noi. Am stat și eu de dimineaţă la coadă la votare anul trecut, ca să schimb sistemul. Îmi pare rău că nu am fost în București, în aceste zile, istorice.

Mă bucur când pot reseta pe cineva, când îi pot deschide ochii, de la studenţii cărora le-am predat, la facultate, până la audienţa de la sala de sport, în clipele când eram antrenor. Pentru că mi-a trecut ziua de naștere, îmi fac tot timpul balanţa, pe toate planurile, să văd unde sunt, dacă am progresat sau nu și de ce am reușit sau nu să duc la capăt ce mi-am propus.

De unde ai pornit?

De la doi părinţi profesori. Când doream să-mi explic și să rezolv ceva, prin abordarea „scurt, la obiect și cu finalizare”, o dădeam pe matematică, dar și când doream să ţin cu dintâi de o clipă să nu treacă, să o trăiesc la maxim, încercăm să o învelesc în literatură și poezie. Alţii ar spune că am început de jos, eu spun că am pornit de unde trebuie, am plecat de acasă, la facultate în Capitală, a fost un salt imens, recunosc, am făcut-o mai mult din orgoliu, să-i contrazic pe temuţii profesori, eram “șincaist” și am luat o grămadă de 2, tocmai pentru că nu am vrut să mă limitez doar la aria curriculară. Un alt salt imens a fost apoi ca prima mea ieșire să fie chiar în America, eram pe Broadway. Din momentul în care am trecut pe autostradă spre New York, am simţit cât de mic sunt în lumea asta, am avut o dorinţă imensă să o cunosc. Am călătorit pe patru continente până acum și tot mi se pare că sunt încă atâtea de văzut. Revenind la întrebare, consider că am pornit bine, am avut un start bun, altul mai bun nu cred că puteam avea.

Credeai vreodată că vei ajunge unde ai ajuns?

Nu am ajuns nicăieri! Consider fiecare pas, ca o staţie intermediară, care mă pregătește pentru următoarea oprire. Peronul câteodată nu este primitor, câteodată trenul vieţii nu stă mai deloc în staţia respectivă, câteodată mă plictisesc, ori e noapte, ori plouă, dar, și când e soare, mă bucur cât mai mult de staţia respectivă. Nu știu cât și ce anume mai am de făcut, dar știu clar că trebuie să merg până la capăt, oriunde va fi acel capăt, aici l-am parafrazat pe Amza Pellea, din filmul Mihai Viteazul. Îmi place foarte mult să-mi savurez reușitele, dar în același timp mă gândesc unde puteam să ajung, dacă viaţa mă punea la altă categorie, în alt ring. Totuși cred că așa a trebuit să fie, am avut provocările, pe care trebuia să le am, altfel nu le aveam, am avut obstacolele pe care puteam să le trec, altfel nu apăreau în viaţă mea, am avut oamenii care m-au ajutat și susţinut.

Ce urmează?

Mă gândesc tot timpul la întrebarea aceasta, și când sunt în București și o aud pe doamna care anunţă următoarea staţie și pe ce parte e peronul, parcă aș dori și eu să știu ce urmează. Acum să o dau în lambada, zic: tu, doar tu poţi decide ce ţi se poate întâmplă. E adevărat, dar la fel de adevărat e faptul că oricât ai încerca tu, dacă nu da îngerașul un pic cu aripa, că să-ţi iasă ceea ce ţi-ai propus, e foarte greu, câteodată chiar imposibil.

Ești un exemplu de voinţă și ai demonstrat asta. Când a fost cel mai greu?

Viaţa e ca smântâna. Și noi suntem niște șoricei care am picat în această găleată, încercăm din prima clipă să fim în control. Și atunci ce facem, încercăm să dăm din picioare cât mai repede, că poate, poate facem din smântână unt și reușim să simţim că suntem, un pic, pe un teren mai solid, ce ne dă senzaţia că suntem în control. Am furat această metaforă din filmul Catch me if you can. Orice situaţie din viaţă o putem interpreta cum dorim noi, fie grea, fie ușoară, nu există un standard, de orice fel, ISO, sau altul, să ne zică dragule, acum ești într-o situaţie grea, get the f… out of here. Nu, doar în noi e soluţia, și chiar puteam să rezolvăm orice, dar suntem prea comozi să o căutăm, sau pur și simplu ne este frică. Se zice că frica te face să pierzi adevăratul gust al vieţii, de frică de îndoiești, îţi pierzi credinţa, apar gânduri și demoni, care te trag înapoi. Toţi avem frici, dar tot noi avem și curaj, suntem singurele fiinţe pe acest pământ, care avem raţionament, pentru că putem.

Unde ai vrea să ajungi și nu ai ajuns încă?

Pe plan profesional, consider că am ajuns unde trebuie, pe plan personal, la fel. Dar vreau mai mult, tot timpul vreau mai mult. Am alergat atât și totuși mă învârt, în “cerc”, mă învârt în jurul Polului Nord, încă visez să alerg la respectivul maraton. Mă enervează ăștia care vin și zic, îţi setezi obiectivul, cauţi mijloacele, planifici, estimezi și realizezi. Le-aș zice eu ceva, în cât mai multe limbi. Așa ceva nu există, orice metodologie de planificare, management de proiect, dă kicks, vă spun eu că am făcut parte din atâta proiecte. Agile Project nu există, zic aceasta, pentru că e ultima modă. Nu ești Agile, nu gândești Agile, nu te… Agile, apropo orice verb merge în spaţiul liber. Eu cred că nu e important doar să ajungi undeva, ci să preţuiești ceea ce ai reușit să atingi, cu cine să atingi, și pentru cât timp te bucuri și savurezi respectivă reușită.

De ce maraton?

Am răspuns de multe ori la această întrebare, dar parcă tot timpul găsesc alt răspuns, fie pentru că l-am uitat pe cel anterior, sau pentru că doresc să răspund mai bine de data aceasta. Este o cursă de anduranţă, o cursă cu tine, fără alte mijloace auxiliare, care te pot ajuta, susţine, să obţii alte rezultate. Mă refer aici la faptul că nu ai o bicicletă sau orice alt mobil, care să te susţină. De asemenea, mi-a plăcut senzaţia de finish și adrenalină la maxim, pentru mine un maraton, e mai mult decât o competitive sportivă, e doză mea de încredere, de putere, de “miserupism”, e bun la toate, trup și suflet. Îmi place această competiţie, pentru că de fiecare dată întâlnesc noi și noi oameni, povești de viaţă incredibilă, îmi fac noi prietenii, îmi revăd vechi prieteni, cunosc lumea, e noul meu mod de a o explora, în lung și-n lat. Mai îmi place această cursă pentru că de fiecare dată văd dorinţa omului de a se autodepăși, după km 30, începe cursa, și tot după acest kilometru mă fascinează să văd forţa cu care participanţii își împing limitele, chiar depășesc. Mai îmi place maratonul pentru că niciodată nu e la fel, am aceleași emoţii, că la primul maraton, aceeași cursă, în ani diferiţi, e total diferită, din cauza vremii, din cauza locului, chiar și din cauza mea, nu mai sunt același care am luat startul la ediţia anterioară.

Viaţa ta în cifre?

Hmm, aici am să răspund, influenţat de latură reală a mea. 24 de ani de școală, din care 12 universitari. Bursier, dar și restanţier, fericitul câștigător doar a patru reexaminări. Zece ani de experienţă în Informatică, dobândite pe trei continente. 35 de maratoane, 11 semi maratoane, și restul nu le-am mai ţinut minte. Iubiri, una, actuală, cea mai importantă. Colecţionar de amintiri, bilete de tren, de acces în diferiţii locaţii, pe unde am călătorit eu. Îmi aduc aminte de o întâmplare, chiar acum scriind aceste rânduri. Eram în trenul spre București. Ce să faci în cele minim 12 ore, cât ţine călătoria din Baia Mare, normal că intru în vorbă cu colegii mei de compartiment. Era o mămică și atât își lăuda fetiţa, câte face ea, câte a realizat, că lucrează în Bruxelles, că este cea mai cea din cele mai cele. Cum nu suport să ascult “concertul altuia”, am intrat în această horă și am început să răspund printr-un contra exemplu personal. Mămica s-a simţit atacată, debusolată, iritată. Mai era cineva mai bun ca fetiţa ei? Nu se poate! Controversa noastră, dar mai ales comportamentul meu de Gică Contra, s-a dus la întrebarea câte zboruri ai făcut până acum și unde? I-am răspuns că nenumărate, nu le mai ţin minte numărul, știu doar că am răspuns că am mai mult de o jumătate de kilogram de bilete de avion. Era perioada când încă mai erau bilete clasice de carton, nu tu aplicaţii pe android, sau checkin-uri printate. Mămica șifonată a răspuns prin faptul că fetiţa ei are mai mult de un kilogram. M-a apucat râsul și m-am oprit acolo. Revenind, nu știu ce alte numere, ar fi relevante din viaţa mea… ah, da. Pentru că am acest microb de colecţionar, mai am și 11 clasoare cu timbre și peste 650 bancnote mai vechi și mai noi.

Nu ai putea să trăiești fără…

Ideile mele, convingerile mele, fără sport, fără mișcare, fără autoprovocare.

De unde atâta putere pentru a face atâtea lucruri?

Aceasta este o întrebare cu “schepsis”. Fiecare are talanţii lui, eu încerc să-i valorific cât mai mult și să nu-i îngrop, să-i bag la bancă, să se devalorizeze, sau să-i împrumut. Încerc să fructific timpul pentru mine, pe toate planurile, când ceva nu-mi convine, spun. Am fost avertizat de multe ori că nu sunt diplomat, dar, parafrazându-l pe Churchil: bucură-te că ai măcar un dușman, înseamnă că a fost un moment în care ai luptat pentru ceea ce crezi tu. Cred că am avut șansa, norocul, darul să dau peste oameni care au văzut și crezut în mine, și mi-au cerut mai mult, mă refer aici de la profesorul și mai apoi life coach-ul meu Ion Ivan, de la antrenorii de la sălile de sport, de la prietenii mei maratoniști, până la familie și iubită, toţi m-au făcut să mă autodepășesc, de fapt e un proces plin de dinamică.

Dacă nu ai fi făcut ceea ce faci, ce ar fi fost?

Vânzătoare de plăceri, vorba melodiei. Cred că aș fi fost marinar, dacă ar fi să aleg o meserie, aceasta aș alege-o, îmi place marea, îmi place să călătoresc, îmi place provocarea și auto provocarea. Am găsit undeva că 4 noiembrie e ziua provocatorului, cred că mi se potrivește de minune, ziua mea de naștere. Dacă nu marinar, sigur aș fi făcut ceva ce implică multă adrenalină, pentru trup și suflet.

Maramureșul este pentru tine….

Base-camp. Locul unde-mi încarc bateriile, aici sunt rădăcinile mele, aici voi reveni, de aici am pornit, tot aici am să mă întorc. Oare e capătul?

Ești fericit?

Această întrebare este preferata mea. Chiar acum câteva săptămâni, eram la Frankfurt, pentru ultimul maraton și m-am întâlnit cu un prieten vechi. Îmi povestea câte a făcut el în 6 ani de când e acolo. L-am întrebat dacă e fericit, s-a bâlbâit. Culmea e că, în timpul maratonului, am văzut un om orb, care aplauda încontinuu, râdea, era cu capul îndreptat în jos, bastonul sprijinit de gard. M-am oprit din alergare, m-a făcut K.O., mi se părea incredibil ce face respectivul om, nu înţelegeam cum și ce anume îl face fericit pe acel om, fascinant. Oare ce vedea în inima și mintea lui? Cred că de aceea alerg maratoane, că să întâlnesc oameni fericiţi, fie participant, fie spectator. Dacă eu sunt fericit, da sunt fericit, dar fericirea nu ţine 24 X 7 X 365 X ? Cred că durează atâta timp cât știm noi să o apreciem la justa ei valoare.

Am revenit și la întrebarea anterioară, da nu aș putea trăi fără Istorie, îmi place tare mult să descopăr ce zbuciumări au avut alţii și cum le-au rezolvat, cum s-au autodepășit, și cum au încercat să facă ceva mai bun, nu pentru ei, ci pentru cei ce au urmat după ei.

Ana Pop