Andrei Dinu este un tânăr actor băimărean, proaspăt tătic pentru a doua oară, un nume care s-a impus pe scena dramatică. Abordează cu naturaleţe și șarm partiturile teatrale și reușește de minune să intre în pielea personajelor. Fire boemă, trăiește viaţa la intensitate maximă, exact așa cum interpretează și pe scenă.

Andrei Dinu este „nebunul frumos” al scenei băimărene. De unde pasiunea pentru teatru?

Auch! Ăsta da apelativ! O fi de la faptul că mi-am lăsat părul lung ? Nu de altă, dar “nebun frumos” sună prea scârţâit pentru gustul meu. Răspunsul meu la întrebare s-ar rezumă la: Sunt un tânăr actor băimărean. Mi se pare mai simplu și mai direct, cu toată stima pentru metaforele existente. Pasiunea pentru teatru nu a apărut de la bun început, ci mai degrabă pe parcurs. Nu era cool să faci teatru în anul 2000. Cum nici acum nu este, de altfel. Mă refer în rândul tinerilor, evident. Și cred că asta e și din cauza faptului că teatrul pe care îl practică mulţi coordonatori cu elevii lor este prea multă literatură și prea puţin teatru. Cred că trebuie să ne trezim și conștientizăm că lucrurile funcţionează altfel în 2016, mult mai repede, mai concis, tinerii asimilează informaţia cu o viteză uimitoare și totul trebuie să fie fresh pentru ei. De aceea nu sunt de acord că spectacolele de amatori trebuie tratate superficial folosind lumina generală, două instrumentale de pe net și elevii să zică textul fără niciun gând. Dar ca să revin la întrebarea ta, am ajuns să fac teatru printr-o conjunctură fericită. Profesoară mea de limba franceză din generală m-a trimis la o preselecţie pentru ceea ce urma să fie trupa Mini Dramatis Personae, coordonată de domnul profesor Nicolae Weisz. Întrebarea mea următoare a fost: “De ce?”. Răspunsul profesoarei mele de franceză a fost: “Ești prea agitat la ore. Poate aici mai arzi niște calorii”. Pe bune. Atât de simplu a fost. Aș minţi dacă aș spune că inventivitatea și imaginaţia mea de la acea vreme m-au transformat într-un singuratic cu aere artistice, iar lumea din jur intuia potenţialul pe care îl aveam și își doreau să mi-l fructific. Nu, eram pur și simplu un “agitat”, lucru care s-a păstrat pe toată durata studiilor. Și să recunoaștem că a fi “agitat”, nu prea e pe placul unui sistem educaţional care te vrea, la propriu, în banca ta. M-am dus, am luat preselecţia și am început. Iar prin 2005 în liceu mi s-a clarificat că asta îmi doresc să fac.

Cât contează talentul și cât studiul în această meserie?

Nu prea te oprești din studiu în meseria asta. Deși unii consideră că, odată ce ai terminat facultatea și ai o diplomă, e gata – ești actor, de fapt lucrurile nu sunt atât de simple. Dacă vrei să fii un refresh în proiectele la care lucrezi, ar fi bine să mai deschizi o carte, să te uiţi la niște filme bune, să asculţi muzici și, cel mai important, să vezi teatru, de orice fel. De multe ori înveţi lucruri utile de la alţii, poate unii artiști tatonează o zonă estetică pe care ţie îţi e frică să o abordezi. Nu e obligatoriu să faci mereu tu primul pas, poţi fi și un observator inteligent a ceea ce se întâmplă artistic. Iar pe urmă îţi scoţi din ghiozdănel curajul și mergi îna­inte. Făcând o trecere și înspre treaba cu talentul, da, trebuie să-l ai. Ar fi bine să îl ai din naștere. Talent nu îţi poate da școala, deși uneori te minte că poate. Dacă nu ai talent, o vei simţi tu în primul rând în cel mai fericit caz. Când o simt alţii și devine deranjant, atunci iese mai urât. Ajungi să fii ori izolat, ori tolerat. Nu sună prea bine, nu? Dar să te bazezi doar pe talent mi se pare aproape ireal. Fără muncă susţinută, poţi să-l pui în borcan la păstrare, nu te va ajuta. Sigur, talentul îţi dă un boost total necesar, e ca un părinte care îţi arată cum sunt primii pași, dar pe urmă trebuie să te descurci singur. Iar fără muncă nu prea te descurci.

Dacă n-ai fi fost actor atunci ai fi fost…

Uf, chiar acum mă gândeam că back-up-ul meu în caz că nu intram la actorie ar fi fost jurnalismul. Nu știu ce aș fi făcut cu jurnalismul sau unde aș fi ajuns. Cert este că lucrurile tind să se așeze de regulă exact cum îmi doresc și mai mult, să apară lucruri neașteptate. După doi ani de la terminarea facultăţii, m-am apucat de radio și am descoperit încă un domeniu foarte tare. Dacă tot îmi place să vorbesc și am și verb, de ce să nu mă asculte lumea? Să nu fiu nevoit să mă suport doar eu. Cred că aș fi simţit un gol pe dinăuntru dacă nu aș fi putut face exact ceea ce îmi doream. Nu m-aș fi plăcut prea mult și m-aș fi transformat într-un frustrat care ar fi avut mereu păreri “pertinente”. Nu pot decât să mă bucur că sunt exact în punctul în care îmi doresc să fiu. Muncesc mult, uneori exagerat de mult și extra, dar o fac conștient pentru că îmi place și pentru că eu consider că nu se poate altfel. Vorba aia: There’s no other way.

Se poate trăi din actorie?

Aș minţi să spun că nu se poate trăi. Dar e un subiect pe care de cele mai multe ori îl evit. Urăsc să vorbesc despre bani, despre cât câștig, cum câștig, de ce câștig cât câștig. Toată lumea știe că salariile actorilor sunt mici. Și, totuși, toată lumea pune aceeași întrebare mereu. Nu, actorii nu au salarii corecte, direct proporţionale cu efortul fizic și psihic pe care îl depun. Sper că lucrurile se vor schimba curând, că vor deschide ochii cei care ne conduc și își vor da seama că domeniul “cultură” nu este un lanţ care te trage în jos, ci din contră, este un motor puternic ce definește o comunitate, că va exista o nouă lege coerentă a teatrelor, că se vor detensiona lucrurile din punct de vedere birocratic. Speranţa moare ultima, ce-i drept, moare și aceea la un moment dat, dar mă cunosc, sunt un optimist și sunt atât de naiv încât să cred că se vor face progrese. Cum sunt la fel de conștient că acestea nu se fac peste noapte.

Îţi mai amintești primul rol?

Normal că mi-l amintesc. Tot timpul mă gândesc cu drag la el pentru că știu câtă muncă am depus ca să iasă bine, să fie atât eu cât și coordonatorul trupei mulţumit. Atunci am realizat că de fapt e mult mai multă muncă în spatele unui rol decât se vede pe scenă. Toate încercările și gândurile pe care le ai de-a lungul repetiţiei trec printr-un soi de triere și transformare. Publicul vede doar rezultatul unor decizii: ce s-a păstrat, ideea clară, directive estetice, opţiuni regizorale. De fapt, în timpul procesului de creaţie sunt mult mai multe lucruri cu care un actor sau un regizor jonglează. Dar până la urmă trebuie să iei niște decizii. Nu poţi să faci un spectacol de patru ore în care să incluzi toate ideile din timpul repetiţiilor. Pentru că unele sunt bune, altele mai puţin bune, deciziile nu sunt ușoare, consumul energetic e maxim. Toate pentru o oră–două de spectacol.

Ai refuzat vreodată să joci ceva?

Cu toate că sunt catalogat ca fiind un arogant, o spun cu mâna pe inimă, până acum nu am refuzat pe nimeni care și-a dorit să lucreze cu mine. Cred că dacă un regizor își dorește să lucreze cu tine ca actor, face el primul pas. Uneori e nevoie să faci tu primul pas. Până la urmă nu contează cine dă primul semnal, contează procesul și produsul pe care îl realizezi împreună cu echipa. Există o echipă întreagă care lucrează la spectacol și cu care publicul nu are un contact direct. Sunt oamenii din culise și din afară culiselor care creează magia spectacolului: mașiniști, recuziter, regizor tehnic, croitorese, sunetiști, luminiști, cabiniere – oameni fără a căror contribuţie, actorii ar fi mult mai săraci. De aceea la final de repetiţie și spectacol le mulţumesc. Pentru timpul lor, pentru ajutorul oferit, pentru toate lucrurile care mă pun pe mine și pe colegii mei în valoare pe scenă.

Ce ţi-ai dorit să interpretezi și încă nu ai reușit?

Cred că nici măcar în facultate nu mi-am dorit ceva anume, să joc un anumit personaj dintr-un anumit text. Și nu o fac nici acum. Prin urmare fiecare rol pe care îl primesc este o surpriză plăcută. De ce să-mi doresc Hamlet când știu că există o grămadă de texte contemporane cu personaje excelente care abia așteaptă să fie jucate? Viaţă e prea scurtă pentru wish-list-uri.

Am înţeles că începând cu anul 2015 ești masterand la regie. De ce un master atât de târziu după terminarea studiilor de licenţă și de ce regie și nu actorie?

Nu am ales regia pentru că vreau să mă las de actorie. Am ales să fac un masterat atât de târziu pentru că acum am simţit că e momentul să fac ceva care să mă îmbogăţească din punct de vedere artistic. Știu doar un singur lucru: dacă voi vrea să fac un proiect, voi porni la drum doar dacă sunt 100% convins că asta trebuie să fac. Niciodată nu am să regizez un spectacol dintr-un moft sau pentru bani. Sunt alţii care se ocupă de asta.

De trei ani ești coordonatorul trupei Par Ris, până acum aţi realizat trei producţii. Cum a pornit proiectul și cum este să lucrezi cu tinerii?

Am făcut trei spectacole foarte diferite cu oameni foarte diferiţi. Unii au renunţat pe parcurs, alţii au ajuns la facultatea de teatru dar cred că toţi au rămas cu ceva după această experienţă. Văd pe ei schimbarea și asta nu poate decât să mă bucure. Oameni pe care i-am “preluat” într-un fel și, după proiectul lucrat împreună, au început să se schimbe. Am toată încrederea că în bine.

Unde te vezi peste cinci ani?

Exact unde am să fiu. Știu că va fi bine pentru că am încredere în deciziile pe care le iau și în oamenii din jurul meu. Încerc să mă înconjor de oameni care sunt “de echipa” și ambiţioși pentru că nu pot altfel.

Ești tătic la putere a doua. Cum se împacă meseria de actor cu cea de tată?

Se împacă bine. În momentul de faţă viaţa mea este un carusel. E o goana continuă între teatru și copii. Îmi place de mor, parcă am un buton de party mode on care nu se pune pe off decât noaptea. Uneori nici măcar atunci.

Cum este Andrei Dinu omul?

Dificil. Cinic. Pe alocuri sufletist. Dar din ce în ce mai puţin în ultima vreme. Poate o fi din cauza că am intrat în treapta a două de maturizare sau o fi ceva criză nouă a vârstei.

Ce îl definește pe un actor să i se pună eticheta de „bun” sau „celebru”?

Celebritatea nu prea are legătură cu valoarea unui om, fie el actor sau alt­ceva. Dacă te promovează cineva, dacă ai proiecte, dacă apari la televizor, dacă ești prezent prin diverse festivaluri, toate astea te pot face celebru. Cât privește sintagma de “actor bun” și ce te face să fii unul, cred că privim prea simplist toată problema. Și noi, ca profesioniști, dar și publicul. Toată lumea își dă cu părerea și cataloghează. Prea mult timp n-am fost băgaţi în seamă și acum ne-am trezit că avem păreri și idei. Toată lumea știe ce e bine, ce nu e bine, ce trebuie și ce nu trebuie să se facă, cine e bun, cine e prost, cine merită și cine nu. Asta vine dintr-o frustrare personală sau profesională că nu ai realizat exact ce ţi-ai propus. Și atunci îţi dai cu părerea fără să știi de fapt nimic despre procesul de creaţie și munca unui actor. E trist, dar nu cred că se va schimba, ci se va accentua asta.

Ţi-ai trimite copiii spre o carieră în domeniu?

Eu îmi doresc ca fiicele mele să facă exact ce își doresc să facă. Dacă vor dori o carieră în domeniu, foarte bine, le voi susţine necondiţionat. Dacă le va pasiona business-ul sau management-ul, la fel, de acolo voi fi pentru ele. Vreau să știe că fiecare meserie trebuie făcută bine și că lucrul cel mai important este să faci exact ceea îţi place.

Dacă te-ai putea întoarce în timp ce ai schimba?

Un singur lucru. Mi-aș asculta instinctul în ceea ce privește unii oameni. Mi-aș spune să am încredere de la bun început în “mirosul”, intuiţia și flerul meu și să nu cred că un om este de fapt mult mai profund decât este fapt. Unii chiar nu sunt. Și e bine să fie așa.

Ana Pop