A trecut mai bine de un deceniu de când am scris prima cronică la un volum de versuri, Viaţa de după virgulă, semnat de Ioan Vasile Bota. Se pare că am fost atât de dur cu poetul debutant, încât la câteva zile după apariţia cronicii am primit un fel de drept la replică venit din partea unor prieteni ai autorului. Nu am publicat materialul primit pentru că o cronică literară nu poate avea nici un drept la replică. Le-am explicat că normal ar fi să vină cu o altă cronică la volumul respectiv şi m-am oferit să o găzduiesc în paginile cotidianului la care lucram. N-am mai primit nimic niciodată. Între timp am reluat lectura volumului respectiv şi am constatat că nu am nimic să-mi reproşez, dimpotrivă.

Trecut-au ani ca nori lungi pe șesuri şi niciodată n-or să vie iară, spunea inegalabilul nostru poet naţional, şi iată că Ioan Vasile Bota este prezent din nou în viaţa literară locală cu volumul Vernisaj pe uliţa satului, apărut la Editura clujeană Risoprint, 2014. O carte de mici dimensiuni, care adună între coperţile sale doar 50 de poeme. Trebuie să mărturisesc că am fost plăcut surprins de schimbarea în bine care s-a produs în scrisul poetului. Mirarea mi s-a întipărit pe faţă încă de la primul poem, cel care dă şi titlul volumului: „S-a vărsat culoarea/ peste cuvânt,/El, zugravul timpului,/ care a fost, este/ şi va fi/ Biserica cu uşa deschisă/ apără naşterea tăcută/ E vernisaj pe uliţa satului”. Doar câteva cuvinte (culoare, cuvânt, zugrav, timp, biserică, sat), suficiente însă pentru a încropi un tablou sugestiv, o atmosferă specială în care suntem invitaţi să intrăm cu sfială şi smerenie. Foarte frumos versul „Biserica cu uşa deschisă apără naşterea tăcută”.

Cu foarte mici excepţii, poemele sunt o reuşită. Se vede că autorul a lucrat cu migala ceasornicarului, a întors cuvintele pe toate feţele şi după o îndelungată chibzuială le-a aşezat în locul potrivit, astfel încât imaginea iniţială să fie transmisă fără dubiu cititorului. Pentru că Bota lucrează cu imagini, foarte multe imagini îi populează imaginaţia, iar pentru a le materializa foloseşte deopotrivă cuvintele şi culorile. Deocamdată nu lasă impresia că ar dori să despartă cuvântul de culoare (poetul e şi un pictor interesant), poate de teama că nu ar şti ce să facă cu fiecare în parte.

La câtă poezie se scrie în Maramureș, aș putea spune că potrivirea versurilor a devenit o ocupație de masă. Da, se scrie multă poezie, se imită des, rezultatele sunt de cele mai multe ori mediocre, rareori găsești câteva versuri proaspete care pot fi remarcate. Dorința de notorietate câștigată doar prin mâzgălirea unei foi albe cu câteva cuvinte ce au pretenția de poezie, lipsa rigorii, a măsurii, a comparației cu poeții adevărați, fac din tărâmul liric un spațiu în care nu se reușește atât de ușor, chiar dacă din ce în ce mai mulți diletanți vor să arunce ancora în malul plin de promisiunii. Cei care ascultă sfatul cunoscătorilor și renunță după prima încercare, sunt niște indivizi destul de respectabili. Mai grava este situația celor care recidivează, care încearcă să pătrundă prin efracție în acest teritoriu destinat doar celor aleși, fără să încerce măcar să se transforme, convinși fiind că scriitura lor este de valoare. Rezultatul este același, după ei nu rămâne nimic demn de semnalat. Poate că numele adunat pe o carte, vorba nemuritorului Arghezi, reprezintă mult pentru acești indivizi, dar pentru semenii lor nu înseamnă nimic.

Am făcut aceste precizări pentru a justifica într-un fel recidiva lui Bota, curajul de a publica o nouă carte după 12 ani de tăcere. Volumașul conține câteva versuri foarte frumoase, o parte dintre ele am să le înșir fără a preciza poezia din care fac parte, lăsând cititorii să le descopere: îngerii zboară pe umerii timpului ca niște comete; tăvăliți între gânduri numărate greșit; fuge păcatul sub pleoapă; apa spală vertebrele copacilor; ajunge litera la ospiciu fără să fie chemată; aștept le laiță pacea și pe moșu Vasile ce altădată desena cu cârja în nisip; urma carului cu osia trudită se stinge în depărtări; mai curge sudoare din tâmpla mamei de câte ori plâng; și timpul crește ca un aluat dospit; lemnul în carii doinește cuvântul uitat; e toamnă și păsările mor sufocate în parcuri. Aș putea continua cu alte reușite demne de semnalat.

Sigur, volumul conține și mici stângăcii, dar care nu ies în evidență, nu deranjează cititorul, uneori îți trebuie ceva experiență să le dibui. Sunt convins că va veni vremea când ele vor fi eliminate complet din scriitura poetului.

Impresia generală după lectura cărții Vernisaj pe ulița satului este favorabilă, astfel încât antipatia inițială stabilită față de scrisul poetului s-a estompat. Versificația liberă, lejeră chiar, cu surprinzătoare imagini realizate din metafore sclipitoare, pline de prospețime, îi dă posibilitatea poetului să arunce tușe bune în tablourile sale de o simplitate și o suavitate nobilă. Este prezentă aici singurătatea individului ușor timorat în marile aglomerării (tendința de evadare în lumea satului este prezentă peste tot), spirala amintirii altor vremuri (cu siguranță mai bune), este de fapt un mijloc oportun de a da dinamică imaginii și de a scurta traiectul rememorării. De aici vin versurile scurte, directe, metaforele simple, dar cu efect imediat.

Una peste alta, avem de-a face cu o carte remarcabilă în multe privințe, pe care o recomand iubitorilor de poezie.

Grigore Ciascai