Nu, Dumnezeu nu S-a întrupat într-un mod spectaculos, nu a adus cu El saci de bani, nu a lansat o listă de promisiuni, nici nu a deschis sezonul cadourilor, nu a făcut demonstraţie de forţă şi nici nu a obligat umanitatea să Îl întâmpine pe covorul roşu. Nu a declanşat urale şi nici nu a provocat entuziasm.
Dimpotrivă. Mediul în care a avut loc contactul cu lumea nu putea fi mai dezolant, de aceea autentic: un grajd. Sub ochii mari şi umezi ai vitelor, înconjurată de foarte puţini oameni, în răcoarea serilor anotimpului ploios, Maria desăvârşea o minune fără seamăn, greu de prins în cuvinte, surprinzătoare cu toate că, la rigoare, întreg Vechiul Testament o amintea şi aştepta. Era o altfel de revoluţie.
Ce înseamnă, de fapt, Naşterea Domnului? Simplitatea întrebării nu trebuie să ne inducă în eroare. Teologia şi filosofia răspund la ea de mai bine de două milenii, adăugând permanent nuanţe şi, din vreme în vreme, prin vocea inspiraţilor, perspective noi. În doar câteva cuvinte, cât mai pe înţeles, cele petrecute la Betleem reprezintă contradicţia absolută: Creatorul lumii se naşte în chiar mijlocul ei, răvăşind sensul timpului. Ca şi cum părinţii noştri ar deveni, la un moment dat, copii, colegi de clasă, camarazi de joacă. Raportul de autoritate sus-jos, vechi-nou, părinte-copil este suspendat. Intimitatea lui Dumnezeu cu propria creaţie atinge un punct de maximă intensitate. În autolimitarea benevolă sau „golirea de sine” a Creatorului – în limbajul Noului Testament: kénōsis – rezidă empatia supremă dintre cer şi pământ.
Intrarea în istorie a Celui care i-a determinat începutul reprezintă un act eliberator. Naşterea Domnului contrazice spaima de a fi singur, abandonat, uitat sau ignorat. Certitudinea că suntem în mâna Tatălui este confirmată de întruparea Fiului şi mereu reînnoită prin lucrarea Duhului. Aşa cum Învierea combate frica de moarte, Naşterea întăreşte comuniunea. Cu Dumnezeu printre noi, vorbind limba şi purtând hainele noastre, stând la masă cu te miri cine, nu mai ai angoase sau reţineri. În Hristos te regăseşti pe tine însuţi tocmai pentru că îi întâlneşti pe toţi ceilalţi. Acesta este înţelesul profund al Bisericii, spaţiul unde „coabitează” buni şi răi, tineri şi bătrâni, mândri şi smeriţi, aroganţi şi prietenoşi, analfabeţi şi cărturari, săraci şi bogaţi, ipocriţi şi cinstiţi. O asemenea diversitate capătă prin Hristos un fundament şi un criteriu. Hristos devine unitatea de măsură a umanităţii.
Altminteri decât egalitatea ideologică şi politică în numele căreia s-au făcut şi se mai fac nenumărate victime, prezenţa lui Iisus Hristos în istorie lasă să se întrevadă, ca printr-o uşă doar parţial deschisă, bucuria Împărăţiei viitoare. Aici vedem paradoxul fondator al Creştinismului: Întruparea confirmă importanţa timpului, indicând concomitent depăşirea acestuia. Este un dublu corectiv. Ne arată responsabilitatea faţă de locul nostru în istorie, faptul că suntem gazdele lui Dumnezeu, că Îl putem primi în casele noastre sau măcar în gospodărie. Dar ne mai arată şi altceva: că viaţa nu se epuizează în ceea ce facem aici, oricâtă pasiune şi efort am investi, oricât am fi de bucuroşi pentru realizări şi trişti pentru neîmpliniri.
În Hristos te regăseşti pe tine însuţi tocmai pentru că îi întâlneşti pe toţ ceilalţi.
Responsabilitatea se completează cu un relativism sănătos, eshatologic. Cum spun şi Sfinţii Părinţi, Dumnezeu se coboară la oameni pentru ca aceştia să urce la El. Timpul nu este altceva decât o imensă casă a scărilor în care se coboară şi se urcă fără oprire până în clipa doar de Creator ştiută, dar pe care unii o speculează grosolan, a sfârşitului.
Revenind la imaginea de la început a staulului, Naşterea Domnului este un moment al discreţiei. Interoghează persoana, iar nu masele indistincte. Precum Învierea, petrecută în întunericul mormântului, Întruparea reclamă o stare aparte a sufletului şi a conştiinţei fiecăruia în parte. Iată motivul pentru care, înaintea oricăror pregătiri, ceea ce cu adevărat contează este dacă ne-am luminat interior, dacă ne-am pacificat pornirile şi ne-am domolit ambiţiile. Dacă am reuşit ceva din toate acestea, pe măsura vârstei spirituale la care ne aflăm, atunci înseamnă că suntem şi noi capabili de o altfel de revoluţie. Sărbători fericite!
Radu Preda
