Petre Roman, personaj cu nimic mai bun decât cei care i-au urmat la pupitrul guvernului, declara la începutul scurtei şi fulminantei sale cariere politice că industria României era un morman de fiare vechi.Expresia a trezit perplexitate, entuziasm pentru cei care aşteptau să devină capitalişti peste noapte, cât şi pentru o bună parte dintre cei care nu mai suportau poluarea socială produsă de proletariatul ceauşist. Expresia lui Petre Roman, aproape sigur confecţionată de alţii, anunţa de fapt o nouă ruptură şi înstrăinare în economia românească de după naţionalizare. Aşa s-au consolidat, brusc, o dezordine şi o pauperizare unice în fostul spaţiu comunist, deschizând drum celor care aveau să preia puterea pe toate planurile. Relaţiile economice, în perspectiva privatizării, au fost înlocuite cu furtul legalizat. Noii gardieni ai haosului au devenit unele categorii sociale capabile de orice intervenţie, de la mineri la organismele poliţiei, coordonate de foştii ofiţeri de Securitate şi activişti ai partidului comunist. Foşti înalţi activişti ai anilor ’50 s-au aflat ca un veritabil comando în spatele noului curs al istoriei, în fapt unul de reprimare totală. Toţi asasinii politici s-au strâns în forurile publice, exterminând orice tendinţă de occidentalizare. Gestionarea tendenţioasă a evenimentelor de atunci aparţine exclusiv unor persoane a căror vinovăţie, cel puţin la nivel moral, a devenit, cu trecerea anilor, mai mult decât evidentă.Blocada impusă de guvernele României asupra dezvoltării economice a creat o imensă mizerie socială şi o ascensiune fulminantă celor care, astăzi, excedează. Spaţiul public cu greu a fost degajat, monopolul asupra media fiind de o duritate extremă. Cenzura economică a funcţionat mai bine şi mai eficient decât cea politică. Acelaşi post de televiziune, total incorect numit public, cu emisiunile sale bine focalizate, a fost farul călăuzitor al democraţiei naţionale. Toţi oamenii politici ai acelor ani, mulţi dintre ei piloni de bază ai podului şubred de acum spre lumea liberă, trag încă sforile, la nivelul prim al tuturor grupărilor politice. Numele lor sunt atât de cunoscute încât, dacă vor fi rostite în campania electorală apropiată, pot produce panică. Averile lor, ale familiilor ar trebui să facă obiectul unor analize riguroase ale Fiscului, începând cu primul ales al ţării. Aceasta nu este doar o esenţială temă de campanie, ci o măsură de corectare a istoriei printr-o justiţie elementară. Nimeni în România nu poate fi atât de bogat încât să depăşească potenţialul unor firme celebre din lume, cu acumulări de aproape un secol. Aceste averi ale potentaţilor români sunt rezultatul unui furt făcut cu acte în regulă, cu nimic mai presus de cei care dezmembrează cablurile de la căile ferate.Dacă această înscenare capitalistă cu eroi şi victime nu va înceta, mecanismul social nu va funcţiona niciodată corect în România. Integrarea noastră europeană, lecţia pe care românii pot şi trebuie să o dea lumii, se va produce prin aducerea valorilor adevărate ca punct de stabilitate pentru toţi. Averile care nu au în cifrul lor efortul, adevărul, creativitatea reprezintă potenţiala dictatură politică de care trebuie să ne distanţăm cu toată energia. De aceste clarificări trebuie să se ocupe instituţiile abilitate, nu de interferenţele politice, al căror mobil reprezintă comanda de subminare a democraţiei.

Politica a însemnat până acum la Bucureşti o veritabilă afacere, nimic altceva. O ţară întreagă a fost exploatată de câteva grupuri mafiote cu ramificaţii decisive în partidele politice. De aceea încrederea în democraţie, în cultura politică, în politicieni, a fost serios afectată, permiţând prin lehamitea creată o incredibilă strategie de manipulare şi spoliere. Privatizările au fost simplă monedă de schimb în avantajul unor grupuri sau persoane. Fabricile şi uzinele care mişcau ieri România şi în numele cărora puteai să fii oricând anatemizat, distrus, au ajuns, prin aceeaşi logică, bagaj biografic al celor care au reuşit o nouă exterminare în numele progresului. Aceştia, mână în mână, cu întreprinzătorii fără nicio morală, au ocupat prin alegeri puterea publică, anexându-şi noi şi noi avantaje, în lanţ. O debranşare a lor de la punctele de comandă pare imposibilă. Un simplu control al averilor de peste câteva sute de mii de euro ar rezolva problema peste noapte. O iniţiativă în acest sens ar putea fi impusă de societate, ar fi adevărata demantelare a Securităţii şi a sistemului comunist. Arhivele fostei Securităţi şi-au dovedit deja grave lacune, prezentând un interes mai mult de natură istorică. Dosarele importante fiind, cum ştie deja toată lumea, într-o altă arhivă, inaccesibilă, cu adevărat importantă. Exceptând aparatul operativ, restul dosarelor ar trebui urgent aduse la lumina zilei. Parlamentari, oameni de afaceri, politruci culturali etc. nu mai pot sta sub protecţia acestei duble identităţi care a făcut din România o ţară de tot nimicul, reeditând fără dubiu climatul din perioada comunistă.

Aşa se face că avem astăzi o media aservită, lipsită de suport material propriu, de solidaritate profesională. Televiziunile sunt pline ochi de activişti ai unor cauze paralele, conjunctural tangenţiale cu problematicile de netrecut cu vederea. Presa scrisă a dispărut sub presiunile unei economii canalizate spre divertismentul maladiv. Reacţia la subiectele actualităţii este grav deturnată de falsele subiecte, inventate clipă de clipă. România este în derivă sub comanda unui cetăţean el însuşi într-o derivă, fost parte a diversiunii împotriva intereselor cetăţeanului.

În context, privatizarea OLTCHIM este capătul de drum al unei economii încărcate de un mister care se vrea paradigmatic. Trăim o istorie cu interpuşi, cu jocuri greu de înţeles, fără miză generală. În spatele multora sunt alţii, iresponsabilitatea are deja imunitate. Nimeni nu mai poate răspunde pentru delapidări, ieşiri în decorul contractual, vina este sistemică. Vor fi invocate, sigur, criza mondială, sistemul incorect din România, exact acele legi special confecţionate pentru acoperirea acestor manevre. Sistemul salvează tot ce este neperformant, mizerabil, dar anexat intereselor. Ca la comunişti, facţiunile se pot decima şi se pot solidariza. A mai vorbi în numele poporului este semnul unui delir care poate prinde în plasă un oarecare potenţial electoral. Standardul public şi social poate veni dintr-o responsabilizare individuală, printr-o legislaţie aferentă.

Cu delirul catodic nu se mai poate face nimic. Ultimul bastion al propagandei, al minciunii, vrea să-şi arate puterea, ajutat fiind de toţi cei afiliaţi afacerii totalitarismului. Politica se face altfel, prin cum te văd alţii. În umele poporului pot vorbi numai martirii acestei ţări! Noi, ceilalţi, putem vorbi în nume personal, în interesul unor cauze cât mai clar precizate.

Ioan Vieru