“Tu vei fi soţia mea!”, au fost cuvintele lui Dumitru Sinu, imediat ce a zărit-o pe Nicole, tânăra şi frumoasa canadiancă ce-l întâmpinase cu zâmbetul ei fără seamăn într-un magazin din Montreal, în urmă cu o jumătate de secol. El – chipeşul bărbat în floarea vârstei, la cei 37 de ani încă burlac, ea – copila de 19 ani, plină de viaţă şi  curată ca lacrima, după cum îi spusese propriul său duhovnic, se plac şi se iubesc din prima clipă, iar după trei luni îşi unesc vieţile în sfânta taină a căsătoriei.

O viaţă tumultoasă, trăită frumos de un cuplu cu puternice rădăcini în pământul dragostei, îi uneşte pe cei doi şi îi ţine alături, la bine şi la rău aproape 50 de ani. Şi odiseea lor nu s-a sfârşit, ea curge lin şi le dăruieşte bucuria împlinirii: au doi copii minunaţi, au nepoţi deosebiţi, au o afacere care le asigură ceea ce-şi doresc şi trăiesc în armonie, bucurându-se de o viaţă cu-adevărat frumoasă. Începutul n-a fost uşor, cum multe n-au fost uşoare de-a lungul timpului, dar au avut răbdare şi înţelepciune ca să le depăşească pe toate. S-au cunoscut în Canada, la Montreal, dar viaţa lor a urmat, ulterior o altă traiectorie şi după câţiva ani s-au mutat în Statele Unite, în California. Opt ani au locuit apoi în Franţa, la Saint Gervais, au revenit în America, de data aceasta la Reno, în Nevada şi în cele din urmă, iată-i de aproape treizeci de ani în Arizona, la Phoenix. Când s-au cunoscut, Nicole nici măcar nu auzise de România, dar a avut ambiţia să înveţe singură limba română. Dumitru Sinu mi-a vorbit mult despre doamna Nicole, a iubit-o de când a întâlnit-o şi a modelat-o după sufletul şi vrerea sa. I-a admirat voinţa, ambiţia şi a susţinut-o cum a ştiut el mai bine. ”Eram în Canada şi plecam dimineaţa la birou la Halifax iar ea, îmi spunea la plecare zâmbitoare – somn uşor!; seara, înainte de culcare rostea, foarte convinsă că e corect, un nostim  drum bun!” Dar el nu a corectat-o. Nicole Sinu afla ce confuzii făcea doar atunci când vorbea cu alţi români, prieteni de-ai lui nea Mitică. Ambiţioasă şi mândră din fire, doamna Nicole a zis în sinea sa: Ăsta nu mă învaţă limba română! şi luând dicţionarul, a început singură să înveţe, mai întâi toate verbele româneşti. Le rostea cu voce tare până le-a ştiut foarte bine. Apoi, a luat un dicţionar Larousse, a desenat corpul omenesc, trecând în dreptul fiecărei părţi denumirea în limba română. În fiecare zi îşi ţinea propria lecţie de limba română, până a învăţat bine şi s-a descurcat de minune. Toţi prietenii lor români erau uimiţi de românca Nicole, pentru că tare i-a fost dragă limba română. Era o mândrie pentru ea că vorbea româneşte şi iubea limba poporului căruia îi aparţine soţul său, era a doua sa limbă, după franceza nativă.  “Când s-a întâlnit cu mine, Nicole nu ştia decât franceza. După aceea a învăţat româna, engleza şi italiana.” Fiica lor, Sandra, care locuieşte cu familia la Saint Gervais, în Franţa, de asemenea vorbeşte fluent franceza, engleza şi italiana şi are cunoştinţe medii de limba germană. Nicolae, băiatul lor, ştie bine engleza şi franceza, se descurcă în italiană (el a locuit o vreme în Italia), înţelege limba română dar o vorbeşte destul de sumar, iar acum învaţă limba chineză  (a şi fost de câteva ori în China).

“Am avut prieteni răsăriţi şi am o soţie, mai româncă decât toate canadiencele la un loc!”

“Am avut prieteni răsăriţi – îmi spune Dumitru Sinu – medici, profesori, ingineri, care aveau tot soţii canadience, dar niciuna nu vorbea româneşte. De-abia dacă legau câteva cuvinte în limba română, pe când cu Nicole se putea vorbi fluent, devenise încetul, cu încetul, româncă în toată regula. Toţi o lăudau şi o apreciau iar ea era aşa de bucuroasă că învăţase limba noastră!” Aveau mulţi prieteni şi se învârteau într-un mediu elevat, unde Nicole şi Mitică erau iubiţi şi apreciaţi. Printre cei mai apropiaţi se numărau Petru Sultana, profesorul român care la Montreal era bibliotecar, Florin Marghescu şi Mircea Diaconescu, ambii foşti ofiţeri ai armatei române, doctorul Ion Ţăranu, care a profesat ca medic atât în Franţa cât şi în Canada. După 57 de ani de străinătate, îmi place să spun că nu m-am înstrăinat, că am România în inimă şi că, oriunde mă duc, o iau cu mine în traistă – declara Ion Ţăranu într-un interviu acordat lui Ion Longin Popescu. Anturajul familiei Sinu spune multe, inclusiv dovedeşte din plin calitatea socio-umană a celor doi soţi. Din lista de prieteni nu lipsea nici Tiberiu Cunia, ilustrul profesor, cu o remarcabilă carte de vizită. Personalitatea acestuia, aromân de origine, este descrisă în paginile unei cărţi scrise de către Ilie Traian, editată sub titlul Un Coresi aromân – Tiberiu Cunia. Independent de pregătirea sa profesională, fiind la bază inginer silvic cu studii şi în domeniul statisticii aplicate în silvicultură, laureat al unui premiu von Humboldt, în prezent, Tiberiu Cunia lucrează alături de alţi confraţi aromâni, la întocmirea unui dicţionar explicativ aromân şi trăieşte în Statele Unite. Soţiile prietenilor lui nea Mitică erau toate mai în vârstă decât Nicole, dar toate o iubeau, pentru că era o foarte plăcută companie: inteligentă, frumoasă, tonică, plină de viaţă! Soţia lui Mircea Diaconescu, fost ofiţer al armatei române (împuşcat în picior în timpul războiului) spunea adesea cu sinceritate: O iubesc pe Nicole mai mult decât pe fiica mea! Toată lumea o plăcea şi-o respecta pe doamna Nicole Sinu pentru toate virtuţiile sale, dar mai ales pentru că a avut ambiţia să înveţe limba română. „Ea a devenit foarte repede româncă. Întotdeauna curioasă din fire, dornică să cunoască şi să se perfecţioneze, Nicole a învăţat într-un timp record româna – îmi spune Dumitru Sinu, mândru de soţia lui. Mereu îmi spunea: «Aş vrea să învăţ şi suedeza» – nu ştiu ce dragoste prinsese ea de această limbă!” Statutul de româncă îi place mult lui Nicole. Românii pe care i-a cunoscut în aproape jumatate de secol de când este soţia lui Dumitru Sinu au fost oameni deosebiţi, calzi şi primitori şi s-a simţit totdeauna foarte bine în compania lor, le cunoaşte acum obiceiurile, tradiţiile şi cultura. Adoră bucatăria românească, îi plac sarmalele şi mititeii la nebunie, îi place tot ce este românesc, pentru că trăieşte fericită de-atâţia ani alături de un român.“Nu mai are nimic canadian în ea. Nici nu are ce să aibă: Canada este o ţară rece, o ţară de gheaţă, atât la propriu cât şi la figurat. Deşi este canadiancă get-beget, născută la Montreal, Nicole spune acum : «Nu m-aş mai duce în Canada, nici în vizită»”- îmi zice soţul ei.

L-am întrebat odată pe nea Mitică dacă doamnei Nicole i-ar plăcea să se mute vreodată în România. „Păi nu m-am dus eu, ca român, să stau acolo! În vizită este plăcut să mergi, nepoţilor mei le place să petreacă vacanţele în România” –  îmi răpunde cu sinceritate prietenul meu. Probabil că dacă ar fi acea Românie de care-şi amintea nea Mitică, aceea Românie în care era bine, poate s-ar fi încumetat să locuiască în mijlocul celor cărora le-a învăţat limba, obiceiurile, romanţele şi doinele, poeziile…

Desfătare sufletească: între „Historia” franţuzească şi „Luceafărul” lui Eminescu

Dacă Dumitru Sinu este un împătimit iubitor al tainelor cărţilor, nici soţia sa nu s-a lăsat mai prejos. Doamna Nicole citeşte cărţi, citeşte reviste – citeşte foarte mult – mai ales în limba franceză. Nu-i plac revistele americane: în timp ce publicaţiile de peste ocean se axează mai mult pe aspectele practice ale vieţii, cele franţuzeşti au acel cumul de informaţie de care are nevoie un om pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele despre istorie, filosofie, artă. Este motivul din care doamna Nicole parcurge cu regularitate revista franţuzească Historia la care este abonată de multă vreme. Un magazin informativ cu o ţinută editorială de excepţie, conţinând date şi informaţii, în general legate de istorie, dar în acelaşi timp o revistă de opinie şi informaţie culturală. Îi place să se informeze, să cunoască, să descopere mereu ceva ce încă nu ştia, cu alte cuvinte, răspunde în permanenţă acelei chemări interioare care te-ndeamnă mereu la a te îmbogăţi sufleteşte….

Doamnei Nicole i-a plăcut foarte mult la Saint Gervais. Iubeşte munţii, adoră pădurile şi mediul acela liniştit. A avut multe prietene acolo, în orăşelul unde, vorba lui nea Mitică, „toată lumea se pupă cu toată lumea”. În plus, franceza este limba ei maternă, e firesc să iubească locurile, limba, literatura şi istoria francezilor. Dar veţi fi uimiţi dacă vă voi spune cât de mult îi plac doamnei  Nicole Sinu poeziile românilor. „Iubeşte foarte mult poeziile lui Eminescu – îmi relata soţul distinsei doamne – recită strofe întregi din Luceafărul Eminului!” Nicole Sinu, iubindu-şi şi respectându-şi jumătatea, a asimilat şi cultura poporului căruia Dumitru Sinu îi aparţine.

„Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare…”

Să nu mai vorbim de muzica românească! Vă imaginaţi cum cântă o franţuzoaică/canadiancă sadea Aşa beu’ oamenii buni? Da, cunoscând-o, eu sunt sigur că la prin felul ei de a fi, prin vitalitatea de care dă dovadă şi spiritul acela franţuzesc nativ, moştenit de la un popor pe a cărui carte de vizită stă scris cu majuscule ROMANTISM – poate concura oricând cu cea mai româncă dintre românce, inclusiv la interpretarea unui cântec de pe la noi. „Îi plac romanţele. Avem câteva sute de CD-uri cu muzică românească, rusească şi grecească, dar cântecul ei preferat este La birtuţu’ din pădure! Şi mi-e drag s-o ascult cântându-mi: La birtuţu’ din pădure / Băui două iepe sure / Cu banii de pe căpestre / Luai ţoale la neveste…” Am râs amândoi închipuindu-mi-o pe doamna Nicole doinind melodia asta, iar nea Mitică, spiritual ca de obicei, a venit imediat cu o completare: „Ei, n-am avut eu iepe, şi chiar dacă le-aş fi avut, nu le beam, dar ţoalele nu i-au lipsit nevestei mele niciodată!”

Când locuiau în California, Dumitru Sinu avea câţiva prieteni români, muzicanţi, care veneau de multe ori la ei la hotel şi obişnuiau să cânte, printre altele, Lume, lume, soră lume / C-aşa-i viaţa trecătoare / Unul naşte, altul moare / Lume, soră lume!”. Toată lumea era a lor, atât de frumos se distrau! De multe ori, veselii prieteni ai lui Mitică făceau tot felul de glume cu doamna Nicole: îi cereau să le scoată din magazin, cine ştie ce voiau ei, să fure, bineînţeles că o făceau doar pentru că le plăcea reacţia canadiencei: Nuuuu! Vă cumpăr eu tot ce doriţi, numai să nu furaţi! Se distrau de minune, erau tineri, erau frumoşi, erau veseli şi le plăcea compania lui Nicole şi-a soţului său. „O cuceriseră cu romanţele, muzicanţii mei români, îi cântau mereu una superbă, aparţinând Bucureştiului interbelic  – şi nea Mitică începe să fredoneze: Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă / Ca pe vremuri visătorii trubaduri / Sus pe cer se-oprise luna să mă vadă / Cum cântam de dragul dulcii tale guri / Toate florile-ascultau a mea tiradă / Numai tu n-ai înţeles ce dor mi-era / Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă / Cea dintâi şi cea din urmă-n viaţa mea – era încântată  Nicole şi ne simţeam extraordinar la acele petreceri de neuitat”.

Dar Nicole Sinu mai avea o melodie foarte dragă ei, o asculta şi-o cânta adesea, uitându-se în ochii soţului său: De când te cunosc pe tine/ Nu ştiu ce mi-oi fi făcut / Am ajuns ca vai de mine / Nu te-aş mai fi cunoscut / Biata inima, bate ca nebuna / Pentru că te vrea pe tine ’ntr-una / Şi toată ziua nu-i cuminte/ Că  bate de dorul tău / Inimă, de ce n-ai minte / Nu vezi că-mi faci numai rău / Mi te-ai lipit de suflet, ca marca de scrisoare / Şi nu pot orice-aş face / Să te mai dezlipesc / Mi te-ai lipit de suflet / Mi te-ai lipit cam tare / Şi nu am timp de pace / De când eu te iubesc.

Doamna Nicole este o fire foarte veselă – i-am spus lui nea Mitică într-una din zilele când eram la el acasă şi doamna Nicole tocmai plecase. Râsesem bine cu ea preţ de câteva minute pe seama poveştilor lui nea Mitică. „Da, dar asta a luat-o de la mine!” – a sărit ca ars prietenul meu. Doar o modelase cum a vrut el dacă a luat-o de nevastă aşa de tânără! Cum să nu doreşti să întâlneşti un asemenea cuplu extraordinar, doi oameni care se iubesc şi se completează atât de bine unul pe celălalt?!

Puterea dragostei poate învinge strălucirea banului

„Dacă am făcut ceva bun în viaţă, atunci faptul că mi-am luat o soţie mai tânără, e acela! – zâmbeşte cu subînţeles nea Mitică. Imaginează-ţi că aveam acum una de vreo optzeci de ani. Ar fi cam cu cinci ani mai tânără decât mine… Ar mai merge aia în stânga şi-n dreapta, aşa, sprintenă ca şi Nicole care aleargă toată ziua? S-ar mai ocupa de afacerile familiei cu atâta dăruire şi pricepere ca şi tinerica mea soţie? Sau imaginează-ţi că ar avea vreo optzeci şi cinci, ca mine! Uită-te la ea cum vine, cum pleacă…”, şi pe faţa lui Dumitru Sinu se putea citi dragostea şi admiraţia pe care o are faţă de femeia de alături. Împreună au trecut peste greutăţi, împreună s-au bucurat, împreună au muncit şi şi-au împlinit visele, au doi copii minunaţi, sunt nişte bunici fericiţi şi trăiesc de-o jumătatate de veac şi bune şi mai puţin bune, iubindu-se şi respectându-se unul pe celălalt. Tânăra din magazinul acela din Montreal de-acum 50 de ani, pe-atunci doar o copilă, modelată cu dragostea bărbatului ajuns la maturitate şi încercat de viaţă, n-a ţinut seama că alesul inimii sale nu avea pe atunci niciun ban, după cum mi-a mărturisit nea Mitică, l-a ascultat şi împreună au reuşit să realizeze multe. Pentru că soţul ei i-a spus de la început: ”Nicole, n-au importanţă banii astăzi! Ţine cont, va veni o zi când vom avea mai mult decât ne va trebui şi o să ne plimbăm peste tot în lume!”.    Şi aşa a fost!

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona