Suntem aşadar, cel mai probabil, în ziua de vineri 7 aprilie, anul 30 d.Hr. Prefectul Pilat s-a deplasat, cu câteva zile mai înainte, de la reşedinţa sa oficială din Cezareea Maritimă, la Ierusalim, capitala religioasă a Iudeei, pentru a supraveghea personal păstrarea ordinii, având în vedere că, mai ales cu ocazia Pesahului, numeroşi pelerini evrei de pretutindeni veneau să se închine la Templu. Şi, ca de obicei, folosea prilejul spre a judeca şi cauzele judiciare penale de competenţa sa şi care nu sufereau amânare. Tribunalele romane îşi începeau activitatea dimineaţa la prima oră, iar cel al lui Iisus, pare a fi fost primul la ordine, pe lista acelei zile.
Prof. univ. dr. Mircea Duţu
În arestul pretoriului din Palatul lui Irod se mai aflau depuse cel puţin alte 3 persoane (Baraba şi cei doi tâlhari care vor fi răstigniţi alături de Iisus). Dintre toate cauzele aflate pe rol însă, cea a lui Iisus avea un caracter special, deopotrivă prin natura acuzaţiilor aduse şi modul de sesizare a instanţei, respectiv de către „căpeteniile iudaice”, fapt care îi acorda întâietate în cercetare şi soluţionare. În plus, cum „pârâşii”, destul de numeroşi se aflau în ajunul Paştelui, era evidentă nevoia de a termina afacerea cât mai repede, pentru a participa la ceremoniile religioase aferente iar, la rândul său, prefectul era interesat să înlăture cât mai rapid orice motiv de dezordini. În aceste circumstanţe, legat şi sub escortă, Iisus este adus în faţa judecătorului Pilat.
Delegaţia „arhiereilor”, însoţită probabil de un retor, nu este una la vârf, cei doi mari preoţi – fost şi în funcţie – Anna şi Caiafa pregătindu-se pentru celebrările de Pesah, care începeau în seara acelei zile, dar care, în orice caz, urmăreau atent, „din umbră”, derularea evenimentelor, prin intermediul unor oameni de încredere, bine instruiţi în ceea ce aveau de făcut. În plus, pentru a-şi atinge scopul iniţial, s-a evitat a se da cazului o mare amploare şi s-a apelat, din motive de eficacitate, la specialişti, pregătiţi din punctul de vedere al legilor, inclusiv romane şi pricepuţi în manevrarea mulţimilor. Drumul de la sediul sinedriului la locul de judecată e scurt, în pantă lină. În incinta Palatului era o curte mare, pardosită cu pietre, lithostrotos, în fundul căreia se află amenajat un portic care dă în

Pretoriul propriu-zis. Plutonul de gardă este anunţat de sosirea cortegiului judiciar. Pentru a declanşa procedura, Pilat iese din Pretoriu spre a afla învinuirile, cuprinse în actul de acuzare al denunţătorilor şi susţinute direct de aceştia, precum şi pentru a-şi verifica şi competenţa: „Deci Pilat a ieşit la ei afară şi le-a zis: Ce învinuire aduceţi omului acestuia?
Ei au răspuns şi i-au zis: Dacă Acesta n-ar fi răufăcător, nu ţi L-am fi dat ţie” (Ioan, 18; 29-30); „Iar arhiereii Îl învinuiau de multe” (Marcu, 15; 3). Gestul prefectului de a se deplasa din Pretoriu în curtea interioară a Palatului comportă cel puţin două explicaţii: pe de o parte, una de ordin religios, respectiv de respectare a normei iudaice vizând puritatea rituală, în sensul că dacă un evreu intra în casa unui păgân în ajunul Pesahului, devenea impur şi nu putea să participe la cina pascală, fiind supus, totodată, unor interdicţii de rigoare pentru o perioadă care varia între o săptămână şi o lună privind participarea la anumite ritualuri; pe de altă parte, unii exegeţi invocă cerinţele caracterului secret al anumitor procese romane.

Revenind la derularea propriu-zisă a cercetării judecătoreşti, se pare că primele acuzaţii aduse de „arhierei” nu l-au convins pe judecător asupra competenţei sale, faptele imputate lui Iisus părându-i-se minore, lipsite de caracter politic, de greutatea celor cercetate şi judecate de un reprezentant al împăratului şi, în consecinţă, magistratul roman încearcă să retrimită cauza la sinedriu: „Deci le-a zis Pilat: Luaţi-L voi şi judecaţi-L după legea voastră”. Un asemenea act însemna practic salvarea lui Iisus de la moarte, pentru că tribunalul iudaic nu putea aplica decât sancţiuni corecţionale. Sesizând imediat asemenea consecinţe, pericolul pentru planul religios şi dezvăluind interesul real urmărit, reprezentanţii căpeteniilor iudee au susţinut în continuare, cu şi mai mare insistenţă, com-petenţa prefectului.
Intervine acum un prim compromis tacit, rezultat din concurenţa mai multor factori: interesul acut al iudeilor de a-l elimina pe „Mesia”, cel al autorităţii stăpânitoare de a menţine ordinea şi dorinţa personală a lui Pilat de a avea, ca judecător, cugetul împăcat. Fără o explicaţie evanghelică expresă asupra revenirii, procesul continuă, însă.

Totuşi, Evanghelia după Luca arată şi alte pâri de natură acum a atrage competenţa Prefectului: „Pe Acesta L-am găsit răzvrătind neamul nostru şi împiedicând să dăm dajdie cezarului şi zicând că El este Hristos, rege” (Luca, 23; 2). Cel puţin indirect, din întrebarea magistratului rezultă că pârâşii şi-ar fi schimbat astfel tactica acuzării, marşând acum mai ales pe crima de lezmajestate, săvârşită prin pretenţia lui Iisus de a fi „rege al Iudeilor”. Astfel, procesul teologic se transformă într-unul politic, iar procedura romană este reluată în acest sens. Un proces împotriva unei mesianităţi politice corespundea pragmaticii saducheilor, dar şi Pilat a simţit că în realitate era vorba de cu totul altceva, că un „rege” promiţător din punct de vedere politic nu i-ar fi fost predat pentru condamnare .
„Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi a chemat pe Iisus şi I-a zis: Tu eşti regele Iudeilor?” (Ioan, 18, 33); „Iar Pilat L-a întrebat, zicând: Tu eşti regele iudeilor?” (Luca, 23, 3).

Prin această acuzaţie, destul de generică dar concretizată ulterior, în cursul dezbaterilor perspectiva se schimbă fundamental, tribunalul roman devine competent, iar judecătorul chiar interesat în desluşirea situaţiei: faptul că inculpatul se proclamă „rege al po-porului iudeu”, în condiţiile în care această instituţie fusese desfiinţată începând din anul 6 e.n. şi Iudeea trecuse direct sub administraţia împăratului, prin pre-fect, putea fi interpretat ca un atentat la autoritatea stăpânitoare, o ofensă la suveranitatea exclusivă şi legitimă, după dreptul roman, a împăratului Tiberius.
Celelalte învinuiri formale: rătăceşte şi răzvrăteşte poporul etc. nu sunt reţinute de magistrat, fie că sunt prea mărunte, nu-l interesează, fie că nu sunt credibile, probate. S-a trecut deci la interogatoriul inculpatului. El începe prin întrebarea frontală şi decisivă: Tu eşti regele iudeilor? Răspunsul lui Iisus este ambiguu, „Tu dicis” (în latină), ceea ce poate să însemne „Tu o zici” ori „Exact, da, eu o recunosc.” Dar textul grec permite o interpretare diferită, căci „Su legeis” ar putea semnifica şi „Tu o zici”, şi că Iisus dă atunci precizări asupra regalităţii sale. Raţionalismul roman converge însă mai ales spre interpretarea „Tu – nu eu – zici că sunt rege”, ceea ce ar însemna o negaţie şi ar îndeplini cu adevărat rolul unei apărări normale, venite din partea unui acuzat. La precizarea lui Iisus: „Eu spre aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă grasul Meu” (Ioan 18, 37), urmează celebra expresie a lui Pilat: „Ce este adevărul?”, un omagiu adus parcă tuturor scepticilor din toate tim-purile!

Şi, din nou încercat de îndoială, prefectul doreşte să se debaraseze de acest proces care mai mult îl încurcă, iar în acest scop recurge la stratagema de a trimite cauza spre judecare regelui (tetrarhului) Galileei, Irod Antipa, aflat şi el în acele zile la Ierusalim cu ocazia Pesahului. Prin această declinare de competenţă teritorială prefectul spera să iasă din situaţia dificilă în care se afla şi care îl obliga fie să cedeze mulţimii, fie să pară a favoriza un candidat la regalitatea iudee, ambele de neacceptat la acel moment pentru el. Numai Evanghelia după Luca (23, 7-15), dintre cele canonice, relatează episodul şi unii specialişti l-au considerat inexact, apreciind că era de neconceput ca un prefect roman să poată renunţa să judece un proces în favoarea unui rege barbar. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere legal Pilat nu avea o obligaţie în acest sens, la începutul imperiului un criminal era judecat acolo unde a comis crima care îi era imputată. Totuşi, şi alte texte decât cel evanghelic fac aluzii la o asemenea măsură procedurală, precum Faptele Apostolilor, Pseudo-evanghelia după Petru, Didascalia. Teza avea să fie confirmată juridico-istoric prin descoperirea unui text al jurisconsultului roman Celsus şi a două texte din Digeste potrivit cărora, un guvernator sesizat cu un dosar putea, după instruirea acestuia, să trimită acuzatul spre judecare la conducătorul provinciei de origine .

Cum Iisus provenea prin naştere din Galileea, aceasta atrăgea formal competenţa tetrarhului respectivei provincii, pe atunci Irod Antipa . De altfel, având în vedere că tatăl său, Irod cel Mare, rege vasal dar şi prieten al Romei, s-a bucurat de privilegiul special de a avea dreptul de a judeca pe delincvenţii proveniţi dintre supuşii săi ori din regatul lui, fugiţi în alte provincii ale imperiului, care puteau fi extrădaţi în acest scop de autorităţile romane, este posibil ca această reminiscenţă să fi persistat şi asupra urmaşilor săi. De altfel, în anul 67, Vespasian va proceda la fel cu Irod Agrippa II, trimiţându-i spre judecată supuşi de-ai săi, arestaţi de autorităţile romane.

Aşadar, Pilat nu face decât să respecte şi să apeleze la regula: Iisus este galileean şi depinde, astfel, de jurisdicţia tetrarhului provinciei, a cărui prezenţă de sărbători în Ierusalim justifică şi mai mult declinarea competenţei. Dar, deşi iniţial îl bucură gestul prefectu-lui şi oportunitatea de a-l cunoaşte pe Iisus, despre minunile căruia auzise, în faţa tăcerii absolute a acestuia, în cele din urmă Irod Antipa refuză judecarea cauzei; el se mărgineşte să-şi bată joc de Iisus, îmbrăcându-l cu un veşmânt strălucitor, ca pe un rege de bâlci, şi dosarul se întoarce astfel în faţa lui Pilat .
În urma eşecului de a scăpa de caz, Pilat continuă totuşi să dorească a nu se amesteca în această afacere tipic evreiască şi să creadă în nevinovăţia şi soluţia punerii în libertate a lui Iisus. Astfel, căutând un nou pretext în acest sens, ajunge să uzeze de obiceiul care îi permitea, cu ocazia Pesahului, să graţieze un condamnat. Inspirat de soţia sa, căreia, în vis, îi apăruse un semn prevestitor să nu se atingă de acest nevinovat, el decide să ceară mulţimii să aleagă între Baraba şi Iisus. Unii istorici au contestat însă episodul, respectiv dreptul de graţiere cu consultarea unei populaţii ocupate, precum şi prezenţa soţiei lui Pilat la Ierusalim, pe considerentul că soţiile prefecţilor, sub domnia lui Octavianus Augustus, nu aveau dreptul să-şi însoţească bărbatul în zonele de insecuritate reprezentate mai ales de provinciile îndepărtate, precum era cazul Iudeei. Totuşi, o serie de date istorice infirmă asemenea obiecţiuni şi fac posibile aserţiunile biblice. Pentru a ieşi din dificultate, Pilat recurge la o nouă stratagemă, aceea de a uza de dreptul de graţiere cu ocazia Paştelui, cu concursul mulţimii, sperând că, în acest fel, îşi va linişti soţia şi va evita condamnarea unui vinovat. Convins fiind că, în faţa evidenţelor, cel dus la moarte va fi Baraba „tâlharul” care zăcea deja în temniţă, el greşeşte din nou, acesta fiind alesul noro-dului.

Valoarea istorică a „privilegiului pascal” rămâne însă discutabilă. Realitatea sa a fost pusă la îndoială pentru 3 motive: nu e atestat în mod convingător în afara evangheliilor; contribuie vădit la dezvinovăţirea lui Pilat; deşi este prezent în cele 4 evanghelii canonice, textul episodului pare rău inserat, ceea ce ar putea duce la ideea unei adăugiri tardive a sa. Procedurile juridice romane de aplicare a graţierii acuzatului de la începutul Imperiului nu sunt pe deplin cunoscute. Se întâlneau trei forme de manifestare a acesteia, dintre care două se refereau la forma colectivă de acordare: abolitio – o graţiere colectivă prin abandonarea unei „proceduri judiciare controversate”; indulgentia – corespundea „unei neaplicări a pedepsei în urma unui apel” şi o ultima, a treia, procedura venia care viza mai ales indivizii, atunci când fie că judecătorul reţinea serioase circumstanţe atenuante în favoarea inculpatu-lui, fie că proceda pur şi simplu la o liberalitate. Desigur, în cauză era posibilă această din urmă modalitate.

Într-o opinie cvasigenerală, nu există o analogie corectă care să susţină probabilitatea istorică a cutumei iudaice de eliberare obişnuită a unui prizonier cu ocazia Pesahului sau a altei sărbători. Lumea romană cunoaşte însă unele graţieri ocazionale, individuale sau colective, cu ocazia unor evenimente importante, ceea ce face mai plauzibilă exercitarea unui asemenea drept de către Pilat într-o adaptare la situaţia dată şi în încercarea de a stăpâni situaţia. Referitor la prezenţa soţiei unui prefect alături de soţul său la post, texte istorice arată că, în perioada imperială şi mai ales sub domnia lui Tiberius, era o practică curentă .

Revenind la un punct mort, procesul cunoaşte o întorsătură neaşteptată. În faţa primejdiei ca prizonierul să fie considerat nevinovat şi pus în libertate, căpeteniile iudee modifică strategia în sensul unui adevărat şantaj şi aţâţă mulţimea spre a face presiuni asupra prefectului să-l condamne, astfel ameninţând cu dezordinea până la o nouă răscoală. Totuşi, Pilat mai face o ultimă încercare spre a scăpa de această nedorită sarcină judiciară. Astfel, spre a atrage mila spectatorilor şi speranţa domolirii spiritelor, prefectul dispune flagelarea prizonierului, după unii procedeu prealabil şi pregătitor crucificării, conform altora, mai degrabă, un şiretlic admis de lege şi practicat de guvernanţi spre a depăşi situaţii dificile. Într-adevăr, dacă P. Winter a considerat o astfel de manevră nelalocul ei pentru un prefect roman, reprezentant în provincie al însuşi cezarului, judecând, desigur, la rece, dar cu mentalităţile omului modern şi nu ca unul din mijlocul evenimentelor, alţii precum istoricul evreu Fl. Josephus, la câteva decenii după proces, relatează mai multe exemple ale acestei practici a flagelării la care s-a recurs pentru a înduioşa o mulţime care, cu fiecare minut ce trecea, devenea adevăratul judecător şi prelua puterea în proces.
Chiar şi episodul spălării pe mâini a prefectului, spre a fi absolvit de păcatul condamnării unui nevinovat, este un obicei menţionat de jurişti. Era un gest prin care un magistrat se desolidariza de o mulţime (juriul, în sens modern!) care îl constrângea să facă în extremis un gest care îi repugna.

Sentinţa
După acceptarea vrerii mulţimii înfierbântate şi eliberarea lui Baraba, judecătorul Pilat este clarificat asupra soluţiei ce se impunea a fi pronunţată şi pe care o va da în cauză. Într-adevăr, în explicarea atitudinii prefectului trebuie să avem în vedere că pentru un roman ideile lui Iisus, aşa cum se va dovedi cu creştinismul în general mai târziu, evocau cel mult pretenţiile uneia dintre multele secte iudaice din care nu înţelegea nimic.
Dar care era crima comisă şi pedeapsa ce se impunea a fi aplicată?

Pentru a explica temeiul juridic al condamnării la moarte a lui Iisus şi apoi al prigonirii primilor creştini de către romani, s-a apelat, mai ales, la dreptul penal roman, care incrimina fapta de lezmajestate. Într-adevăr, „crimen laese majestatis populi romani”, infracţiunea care sancţiona încălcarea prevederilor legate de cultul împăratului a fost stabilită printr-o lege din 46 î.Hr. sub Iulius Cezar şi reconfirmată printr-un edict al împăratului Octavianus Augustus, în 8 d.Hr. Astfel, pedeapsa cu moartea era prevăzută nu numai pentru trădarea cezarului, dar şi pentru luarea în derâdere sau batjocorirea numelui, a imaginii acestuia; de asemenea, cu pedeapsa capitală erau sancţionate şi atentatele la siguranţa sau integritatea puterii Romei ori autorităţii reprezentanţilor împăratului (guverna-tori, prefecţi, procuratori ş.a.). Legea fiind destul de imprecisă, parcă dinadins formulată în termeni gene-rali, împăraţi precum Tiberius sau Domiţian au inter-pretat-o atât de larg şi aplicat-o atât de arbitrar, încât s-a ajuns la situaţii ridicole, fiind considerată, de pildă, o asemenea crimă… vânzarea unei grădini în care se afla o statuie a împăratului!
Prin ce ameninţa poziţia împăratului Tiberius în Iudeea şi siguranţa Romei, pretenţiile mesianice ale lui Iisus? În orice caz, prin natura infracţiunii deduse judecăţii şi implicaţiile politice ale cazului, procesul nu era o cauză ale cărei semnificaţii să se rezume la Ieru-salim şi Iudeea ci, mai mult ca sigur, trebuia cel puţin raportat, dacă nu şi explicat, iar sentinţa justificată la Roma, la cezar.

În această situaţie, în acest context complicat, îşi permitea oare rigurosul şi grijuliul prefect, cu poziţia sa destul de slăbită, un asemenea risc de a inflama pe severul şi imprevizibilul împărat Tiberius, că a condamnat la moarte un duşman care este „rex Iudaiorum”, dar a cărui împărăţie nu era pe pământ, ci în ceruri? Numai sub presiunea mulţimii şi în numele interesului superior al apărării ordinii, a acelei „pax romana” în provincie Pilat ajunsese la o concluzie „justă”.
…Începe acum procedura pro tribunali şi pentru a conferi solemnitatea cuvenită momentului, Pilat urcă pe postamentul de la înălţimea căruia să pronunţe hotărârea. Aceasta s-ar fi putut afla în porticul pretoriului, deasupra scării ce urcă din curtea pietruită, ori să fi constat într-un podium ridicat special în faţa incintei.
Suntem spre miezul zilei şi aşezat în jilţul imperial, de judecător absolut, prefectul pronunţă sentinţa de condamnare la moarte pentru crima de lezmajestate, care se va executa de îndată, prin crucificare. Aplicând Lex Iulia de lezmajestate, Pilat a văzut, cel puţin formal, şi în urma disputei cu acuzatorii, în pretenţia lui Iisus de a se considera/numi rege un pericol, mai ales potenţial, pentru autoritatea Romei: „Iată împăratul vostru” (Ioan, 19, 14).

Titulus
Într-adevăr, potrivit regulilor procesuale ale timpului, după pronunţarea sentinţei, Pilat a dispus ca pe cruce să se monteze o tăbliţă, un titulus, pe care să se scrie numele condamnatului şi vina, motivul condamnării la moarte, causa poenae, prin crucificare.
Textul – scris în trei limbi: latină, ebraică (mai precis aramaică) şi greacă – a parvenit sub patru forme, aproape identice: „Iisus Nazarineanul, împăratul iudeilor” (cel care s-a impus, INRI – Iisus Nazarenus Rex Iudaeorum) (Ioan, 19;19), „Acesta este regele iudeilor” (Luca, 23;38); „Regele iudeilor” (Marcu, 15;26); „Acesta este Iisus, regele Iudeilor” (Matei, 27;37). Aşadar, vina condamnării la moarte rămasă în titulus a fost aceea de „rege al iudeilor”, corectă din punct de vedere juridic şi, este interesant de observat, că Pilat nu a acceptat rectificarea propusă de arhiereul evreilor, în sensul menţionării că el, Iisus, a zis „Eu sunt regele Iudeilor”, răspunzând: „Ce am scris, am scris!”.
Crucificarea
Dreptul roman al timpului cunoştea şi admitea trei tipuri principale de executare a pedepsei capitale: decapitarea (decollatio), arderea (crematio) şi crucificarea (crux). Uneori se mai recurgea şi la devorarea de către animale (ferae). Cicero considera răstignirea pe cruce drept supliciul cel mai crud şi mai îngrozitor (Împotriva lui Verres, 2, 5, 165), iar Fl. Josephus o situa dincolo de limitele suportabilităţii umane. Execuţia se îmbina cu tortura, degradarea cu batjocura şi devenea suprema umilinţă a unei fiinţe umane, iar totul genera suferinţe inimaginabile pentru condamnat, care avea o singură şi ultimă eliberare, prin moarte, pe care ajungea astfel să şi-o dorească.

Nu întâmplător, Seneca se întreba probabil cu spaimă: „Merită să atârni pe furcă (a crucii) cu braţele desfăcute şi trupul numai răni, cu singura speranţă de a amâna lucrul cel mai dorit de cel chinuit: sfârşitul chinurilor?” (Epistole, 101, 12).
Procedural, flagelarea preceda crucificarea, probabil pentru ca spatele lacerat al crucificatului să-i facă şi mai dureros contactul cu lemnul. Alte mărturii arată că condamnatul nu purta o cruce, ci o grindă, care era fixată apoi pe orizontală pe un stâlp de lemn deja instalat la locul supliciului. Condamnatul era legat sau bătut în cuie (sau amândouă) de grindă, apoi era ridicat la stâlpul vertical, în aşa fel încât să nu mai atingă solul. Erau, oare, şi picioarele bătute în cuie? În 1968, la nord de Ierusalim, s-au descoperit osemintele unui crucificat din epoca lui Iisus . Osul ce corespunde călcâiului este penetrat de un cui mare, curbat până la capăt, ceea ce sugerează că vârful, după ce a trecut de călcâi, a întâlnit în lemn un nod mai dur. Picioarele bătute în cuie nu sunt deci o invenţie a evangheliştilor, cum s-a spus frecvent. Ioan (19,31) povesteşte, de asemenea, că Sinedriul cerea să nu se lase răstigniţii pe cruce pe durata zilei Sabatului şi nici să li se zdrobească picioarele. Alte surse ne informează că, pentru a pune capăt supliciului, se zdrobeau picioarele condamnaţilor care, lipsiţi de acest mijloc de sprijin, se sufocau mai repede. Iisus, fiind deja mort, nu a mai fost nevoie ca soldaţii să-i zdrobească oasele picioarelor.

În cazul de faţă, imediat după pronunţarea sentinţei, condamnatul Iisus a fost preluat de gărzi şi pregătit pentru execuţie; mai întâi a fost transferat din pretoriu, unde ascultase sentinţa în curtea interioară pietruită – Lithostrotos – denumită în aramaică Gabbata, apoi i s-a scos mantia de purpură. Flagelarea a avut efecte catastrofale asupra unui trup vlăguit, obosit la extrem după evenimentele din ultima săptămână şi după cercetările de o noapte şi o zi – 24 de ore încontinuu. Pe corpul plin de răni sângerânde, pe care se aşezau insectele însetate i-au fost puse veşmintele – tunica, cu cingătoare de piele şi robă – nu din grijă pentru suferinţele condamnatului, ci din simplă precauţie de a nu afecta sensibilitatea populaţiei Ierusalimului la vederea, pe străzi, a unui trup gol, desfigurat.
Plutonul de execuţie a fost format, conform obiceiului şi regulilor romane, dintr-o grupă de patru soldaţi (quaternion), dintre care unul avea calitatea de şef (centurion sau ofiţer inferior asimilat acestuia). Slaba prezenţă a militarilor romani în garda de execuţie arată că orice pericol de dezordini şi agresivitate din partea mulţimii dispăruse, toţi erau mulţumiţi de compromisul la care se ajunsese, iar indiferenţa se generalizase. Să nu uităm, de altfel, că partizanii lui Iisus se aflau mai ales în mediul rural, în Galileea nu în Iudeea, iar apropiindu-se ajunul Pesahului toată lumea era ocupată cu pregătirile aferente celebrării evenimentului.

În aceste condiţii, condamnatul părăseşte locul de judecată, palatul lui Irod, împreună cu ceilalţi doi condamnaţi din acea zi, purtând patibulum (bârna orizontală a crucii) în spate, care, pe Golgota , la locul execuţiei finale, va fi legată de stâlpul vertical (stipes) înfipt permanent în pământ. De gât purta tăbliţa (titulus) ce arăta motivul condamnării sale, care apoi a fost fixată în partea de sus a crucii. Un soldat aducea cu sine uneltele necesare pentru efectuarea răstignirii: piroane (câte 3 pentru fiecare condamnat), ciocane, sfori, furci pentru a ridica patibulul, alte obiecte precum buretele (menţionat în trei evanghelii: după Marcu, Matei şi Ioan).
Iisus este atât de slăbit, încât nu poate să-şi poarte crucea, astfel că pentru a îndeplini această operaţiune degradantă, dar indispensabilă procedurii execuţionale, se recurge la practica prestării forţate, sorţii căzând pe iudeul Simon din Cirene, care tocmai se întorcea de la munca câmpului şi s-a intersectat, din întâmplare, cu cortegiul de executare a pedepsei cu moartea.

Referitor la Simon Cirineul (pe care romanii „l-au silit să ducă crucea lui”) este interesant faptul, ceea ce subliniază istoricitatea episodului, că despre el atât Marcu (15, 21), cât şi Matei (27, 32) folosesc un termen tehnic, neîntâlnit la niciun scriitor grec, ci numai în înscrisuri sau papirusuri, cel de aggareno, un verb grec de origine persană, ca înseamnă „a sili pe cineva să facă o muncă grea (o corvoadă)”. Prin folosirea sa, cei doi evanghelişti subliniază că era normal să rechiziţioneze pe cineva pentru a ajuta un condamnat să-şi poarte crucea. Acest termen tehnic rarisim trimite, totodată, la impozitul în muncă, corvoada şi, de asemenea, la deplasarea oficială a înaltului funcţionar care poate obliga un trecător să-i ducă bagajele (Matei 5, 41), cu alte cuvinte şi pe scurt, o viaţă de corvezi în serviciul puterii în funcţie.

Drumul este relativ scurt: între sediul (presupus) al tribunalului – palatul lui Irod şi locul execuţiei – colina Golgota sunt circa 300 de metri în linie dreaptă şi străbate nord-vestul Ierusalimului, dincolo de porţile cetăţii.
Potrivit Evangheliei după Ioan, pronunţarea sentinţei ar fi avut loc „cam la al şaselea ceas” (spre prânz), crucificarea a început în jurul orei 13,00, iar agonia prelungeşte momentul la care survine moartea până la ora 15,00. Conform unui obicei, înainte de răstignire, soldaţii romani permiteau condamnaţilor să primească şi să consume băuturi tari, care aveau un efect anestezic şi le permiteau să suporte mai uşor durerile crucificării.

Astfel, lui Iisus i s-a dat să bea vin amestecat cu smirnă (după Marcu, 15, 23), ori vin amestecat cu fiere (cum susţine Matei, 27, 34). Cel mai probabil însă a fost vorba de băutura soldaţilor romani, posca, compusă din apă, oţet şi ouă bătute şi care era oferită celor executaţi, în scop umanitar.
Regula romană cerea ca persoanele crucificate să atârne pe cruce complet dezbrăcate (goale), spre a fi astfel supuse şi ruşinii publice; dimensiunea pudică accentuată a religiei iudaice a putut atenua măsura, în sensul impunerii unei legături în jurul mijlocului (subligoculum). Drept urmare, şi în cazul lui Iisus este de presupus că soldaţii l-au dezbrăcat de veşminte, după care a fost întins pe bârna orizontală a crucii, cu braţele desfăcute, spre a-i fi fixate mâinile şi picioarele (prin străpungere cu piroane), cu capul în sus.

Soldaţii ridicau trupul, cu încheieturile fixate pe bârna orizontală cu ajutorul a două furci şi fixau bârna pe stâlpul vertical. Potrivit relatărilor evangheliilor a fost folosită crucea cu patru braţe (crux immisia), la care bârna este fixată la o anumită distanţă de vârf.
Picioarele îi sunt fixate cu unul sau două piroane.
Iisus a fost crucificat între alte două persoane condamnate la moarte şi executate, iar locul central conferit în acest context poate fi explicat prin caracterul crimei imputate, cea de lezmajestate.

După circa 2 ore de agonie a intervenit decesul, mult mai repede decât în alte cazuri (care durau ore sau chiar zile în şir!); faptul, confirmat de centurion, îl miră pe Pilat (Marcu, 15, 44).
Aici se termină viaţa lui Iisus şi începe istoria creştinismului.