La masa oficialilor care au aniversat cinci ani de la aderarea României la Uniunea Europeană au fost trei scaune goale pe care nu le-a văzut nimeni. Cele trei scaune goale erau cele trei milioane de români care au dispărut din statistici în ultimii 10 ani. Dacă avea cineva un plan să alunge românii din ţară prin distrugerea de locuri de muncă în ultimii 20 de ani, i-a reuşit.
În 1992 erau 22,8 milioane de români, iar la recensământul din 2002 erau 21,6 milioane de români. În prima decadă după Revoluţie, populaţia a scăzut cu 1,2 milioane de locuitori. Ritmul s-a dublat în ultimii 10 ani, între 2002 şi 2012. Conform informaţiilor Institutului de Statistică date publicităţii, au mai rămas în România 19 milioane de români. 2,6 milioane de români au dispărut din statistici în ultimii zece ani din care opt de creştere economică, deci teoretic o perioadă în care românii trebuia să se înmulţească pentru că PIB per capita a crescut substanţial. Ce fel de lideri pot administra o ţară a cărei populaţie scade cu 260.000 pe an pe timp de pace? Din care lumea practic fuge?
Un răspuns trebuie dat
Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Radu Vasile, Călin Popescu-Tăriceanu, Emil Boc şi Mugur Isărescu – cei care conduc această ţară de 20 de ani – trebuie acum practic să vină şi să explice. Cum de au luat o ţară cu zero datorii externe, 22,8 milioane de locuitori şi opt milioane de locuri de muncă şi după 22 de ani datoria externă este de 100 miliarde de euro, datoria statului este de 50 miliarde de euro, numărul de locuitori este de 19 milioane, iar numărul de locuri de muncă este de 4,2 milioane? Sau cum după 22 de ani nu există viaţă economică, întreprinderi care să ofer locuri de muncă viabile decât în câteva oraşe mari, restul ţării fiind un deşert industrial? Indiferent cine pune aceste întrebări, un răspuns trebuie dat. A venit decontul. Nu poţi spune că ai un model de dezvoltare a unei ţări părăsite pe zi ce trece. Şi nici nu poţi încadra actuala evoluţie, pierderea a sute de mii de locuitori pe an doar prin tendinţa generalizată de schimbare a structurii demografice din Occident, care se confruntă cu îmbătrânirea populaţiei. Doar ţările baltice, Bulgaria şi Ungaria au mai cunoscut scăderi de populaţie în ultimii 22 de ani, dar departe de pierderile drastice ale României, toate ţările din Vest – Germania, Franţa, Italia, Olanda având creşteri ale populaţiei în această perioadă, unele chiar substanţiale.
În următorii cinci ani vom ajunge la 16 milioane de locuitori!
Studii anterioare privind prognoza evoluţiei populaţiei pe următoarele decade indicau, alarmist, că abia în 2050 populaţia României o să atingă 16 milioane. Recensământul 2011 este însă o veste şoc. În acest ritm de accelerare a scăderii, ar urma ca în doar cinci ani să ajungem la acest nivel! Pentru că dacă în primul deceniu de după Revoluţie populaţia a scăzut cu 1,2 milioane, iar în deceniul următor cu 2,6 milioane ce urmează în următorul deceniu – un minus de 5,2 milioane? Este puţin probabil să se întâmple aşa. Probabil că se va opri această scădere după ce a fost înregistrat valul migraţionist din anii 2003-2010, dar semnalele din 2011 sunt foarte proaste. Încrederea populaţiei în viitor exprimată în numărul de căsătorii şi în numărul de nou-născuţi este la cote minime. Pentru prima dată s-au născut sub 200.000 de copii în 2011, iar numărul de căsătorii a scăzut la circa 100.000, aproape la jumătate faţă de 2007.
Personal, nu înţelegeam în 1999-2000 obsedanta întrebare a unui binecunoscut jurnalist economic român, Ilie Şerbănescu: închidem întreprinderile, dar ce punem în loc? Ce punem în loc la Braşov, la Galaţi, la Iaşi, la Bacău, la Baia Mare sau la Hunedoara, unde au fost închise întreprinderi industriale cu zeci de mii de angajaţi? Abia acum pot spune că încep să înţeleg obsedanta întrebare de atunci: ce punem în loc? În cei 10-15 ani de la închidere, nu am pus nimic în loc. Şi pospaiul pe care l-am pus într-o perioadă de continuă creştere economică, între 2000 şi 2008, a fost spulberat. 700.000 de locuri de muncă au dispărut ca şi cum nu ar fi fost între 2008 şi 2011, iar datoriile statului şi ale populaţiei au crescut. 19.000.000. Acesta este decontul că nu am pus nimic în loc.
Sorin Pâslaru
