Religie
Ortodox = Sf. Ier. Martir Antim Ivireanul; Sf. Mc. Calistrat şi Epiharia;
Romano-catolic = Sf. Vincenţiu de Paul, pr.
Reformat (Calvin) = Albert, Damján (Damian)
Greco-catolic = S Calistrat şi însoţitorii săi, m (+ sec IV). [S Vincenţiu de Paul, pr
Mozaic = 9. Tishri 5770
Musulman = al-‘ahad: 7. Shawwal 1430

Sărbători
Ziua Mondială a Inimii
Ziua Mondială a Turismului

Evenimente
1130: Roger al II-lea este proclamat rege al Siciliei de către Papa Anaceltus al II-lea.
1529: Începe Asediul Vienei când Soliman I atacă orașul.
1590: Papa Urban VII moare la 13 zile după ce a fost ales ca Papă -cel mai scurt pontificat din istorie
1821: Mexico își câștigă independența față de Spania.
1822: Jean-François Champollion anunță că a descifrat inscripția de pe „piatra de la Rosetta”.
1825: În Anglia se inaugurează prima linie de cale ferată din lume, linie ce făcea legătura între orașele Stockton și Darlington.
1874: Berna. România semnează, ca membru fondator, Tratatul privind înființarea Uniunii Poștale Generale (din 1878, Uniunea Poștală Universală), prin care țările semnatare formau un singur teritoriu poștal pentru schimbul reciproc al corespondențelor și obiectelor între birourile lor de poștă. Tratatul a intrat în vigoare la 1.07.1875.
1896: În cadrul unei ceremonii internaționale festive are loc inaugurarea canalului navigabil Porțile de Fier
1905: Albert Einstein publică studiul „Depinde inerția unui corp de conținutul lui de energie? în Annalen der Physik. Această lucrare cuprinde conceptul care mai târziu va fi simbolizat de celebra relație E = mc2
1910: A avut loc primul raid aerian din România; aviatorul Aurel Vlaicu a parcurs traseul Slatina-Piatra Olt, în cadrul unor manevre militare de toamnă.
1922: Regele Greciei, Constantin I este forțat să abdice în favoarea fiului său George al II-lea
1926: A avut loc, la Paris, primul Congres internațional al cinematografului, sub egida Societății Națiunilor.
1939: Al Doilea Război Mondial: Varșovia capitulează în fața trupelor germane care au asediat orașul timp de zece zile.
1940: Al Doilea Război Mondial: Este încheiat, la Berlin, „Pactul Tripartit” între Germania, Italia și Japonia, prin care cele trei țări își promit ajutor multilateral pentru instaurarea unei „noi ordini” mondiale
1959: Taifunul Vera a lovit insula niponă Honshu, ducând la uciderea a peste 5.000 de oameni
1962: S-a înființat Universitatea din Timișoara (în prezent, Universitatea de Vest).
1991: Au început, la București, lucrările Congresului Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat, primul congres de după război al acestei formațiuni politice. A fost ales președinte al partidului Corneliu Coposu (27-29).
1996: Conflictul din Afganistan. Talibanii cuceresc Kabulul, îl executa pe președintele Najibullah și instaurează un „sistem islamic complet”; închid școlile pentru fete, interzic femeilor să lucreze și stabilesc pedepse islamice.
1999: România a depus la Bruxelles “Programul național anual de pregătire a aderării la NATO”.
2001: Guvernul României a adoptat Planul Național de Aderare la NATO, având ca scop admiterea României la summit-ul de la Praga din 2002; în urma acestui summit, România a fost invitată să adere la Alianța Nord Atlantică; în 2004, România a devenit membră a NATO.
2002: Timorul de Est, stat în sud-estul Asiei ce și-a declarat independența la 20.05.2001, a devenit cel de-al 191-lea membru al ONU.

Nașteri
1533: Stephan Báthory, rege al Poloniei și conte de Siebenbürgen
1601: Regele Ludovic al XIII-lea al Franței (d. 1643)
1781: Regele Wilhelm I de Württemberg (d. 1864)
1871: Grazia Deledda, scriitor italian, laureat al Premiului Nobel (d. 1926)
1880: Jacques Thibaud, violonist francez (d. 1953)
1918: Martin Ryle, fizician și radioastronom englez (d. 1984)
1932: Geoff Bent, fotbalist englez (d. 1958)
1933: Grigore Hagiu, poet român (d. 1985).
1951: Meat Loaf, cântăreț american
1952: Dumitru Prunariu, primul cosmonaut român
1953: Diane Abbott, prima femeie de culoare în Parlamentul Britanic
1984: Avril Lavigne, cântăreață și textieră canadiană

Decese
1590: Papa Urban al VII-lea (n. 1521)
1697: Valentin Frank von Franckenstein, poet și traducător german (n. 1643)
1700: Papa Inocențiu al XII-lea (n. 1615)
1760: Maria Amalia de Saxonia, soția regelui Carol al III-lea al Spaniei (n. 1724)
1914: Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, domn (1866-1881) și rege al României (1881-1914) (n. 1839)
1917: Edgar Degas, pictor francez (n. 1834)
1940: Walter Benjamin, filosof german (n. 1892)
1961: Hilda Doolittle, poetă americană (n. 1886)
1986: Cliff Burton, basist al trupei Metallica (n. 1962)
1993: Nina Berberova, scriitoare rusă (n. 1901)

Personalitatea zilei – Carol I al României

Majestatea Sa Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independența țării, căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc, România a câștigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el, practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să sărute „papucul Sultanului”, fapt în sine care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe pamânt românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de le Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Și-a rostit jurământul în limba franceză: „Jur de a fi credincios legilor țării, de a păstra religiunea României precum și întegritatea teritoriului ei, și de a domni ca domn constituțional” (în traducere).
Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în țară. Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 14 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Aceasta a permis dezvoltarea și modernizarea țării. S-a decis ca aceasta să ignore dependența curentă a țării de Imperiul Otoman (în practică acest fapt a fost transpus în omiterea constituționalizării obligațiilor față de Poartă), acțiunea care s-a constituit într-un prim pas spre independență.
Articolul 82 specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe.”

Pentru consolidarea prestigiului personal și al țării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteță regală”. Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881. Ideea de bază a tuturor constituțiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 – 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

În timpul luptelor desfășurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Romania a întâmpinat anumite dificultati in obținerea recunoașterii independenței, astfel, mai întâi, desemnatul român, Eraclie Arion, nu a fost primit la negocierile din iulie 1878 purtate la San-Stefano invocat fiind motivul că nu este o țară independentă, unde i-a fost impus României un „schimb”, astfel Dobrogea intra în componența statului român, dar era cedat sudul Basarabiei (mai exact județele: Cahul, Bolgrad și Ismail). Marile Puteri, nemulțumite de privilegiile obținute de Rusia, au convocat Tratatul de la Berlin din septembrie 1878, unde delegația română nu a fost primită inițial, ea fiind primită după ce delegația condusă de I.C. Brătianu, a consfințit nu numai independența absolută a României față de „Sublima Poartă,” dar și un imens prestigiu internațional datorat tuturora, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat, totuși independența a fost recunoscută după acceptarea „schimbului” de la San-Stefano și modificarea articolului 7 din Constituție, care până în acel moment prevedea limitarea dreptului de vot doar persoanelor de rit ortodox.

De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Țara Românească, eliminarea relativei „șubrezimi” și a pericolelor ce amenințau continuu mărețul act al Unirii de la 5 – 24 ianuarie 1859, precum și intrarea țării în rândul națiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independență, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin. Prestigiul intern și internațional a fost consolidat și de reglementarea la succesiunea tronului prin „pactul de familie” înncheiat la data de 17 mai 1881 (nu existau succesori, singurul descendent al familiei, Măriuca, a murit la 4 ani, probabil de hemofilie, întrucât exista o legatură de rudenie Carol-Elisabetha de Weid, sau Carmen Silva) prin care era declarat succesor Ferdinand, nepotul după frate al lui Carol.
Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la București, din 1913, România obține partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Viața politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal și Conservator, a fost lovită de două răscoale ale țăranilor, în sudul Țării Românești, în aprilie 1888 și în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede și sudul țării până în martie. Aceste convulsii sociale majore au fost provocate de faptul ca țăranii nu posedau pamântul pe care-l lucrau, ca și de exploatarea la care aceștia erau supuși de către coroană și clasa feudală (boierească) asociată acesteia, precum și de spolierea sistematică la care țărănimea era supusă din partea clasei comerciale străine active în domeniul comerțului agricol. Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros, fiind folosite armata și chiar artileria împotriva țăranilor revoltați. Represiunile s-au soldat cu aproximativ 10.000 de victime, după unele surse. Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9000 de țărani.

Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German. A fost convocată o întrunire de urgență a membrilor guvernului unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A întâmpinat o opoziție crâncenă din partea membrilor guvernului. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moartea subită pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale, Regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.
Statul însuși, sub domnia lui Carol și a succesorilor lui imediați, s-a dezvoltat pe o traiectorie diferită de aceea pe care-l înscrisese în scurta-i domnie domnitorul Cuza, un recunoscut apărător al intereselor clasei țărănești și un îndârjit luptător contra corupției: administrația sub noul rege era una coruptă și ineficientă, în care puterea marilor proprietari de pământ, proprietari care-l evacuaseră pe domnul pământean, rămăsese intactă.

Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit și, conform constituției române, aprobată de el însuși, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a inițiat o călătorie în Europa și mai ales în Germania, pentru a-și găsi o mireasă. În final, a întâlnit și luat de soție pe Elisabeta de Neuwied (3 noiembrie 1869). Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puțin potrivite, el fiind un bărbat rece și calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 și decedată pe 28 martie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereușind să-și revină complet din trauma pierderii unicului copil. Spre sfârșitul vieții lor, Carol și Elisabeta au reușit să găsească o modalitate de a se înțelege reciproc și au fost descriși ca fiind buni prieteni.

Lipsa de urmași a cuplului regal al României a făcut ca Prințul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunță la tronul țării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunță la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moștenitor al tronului și mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927.

Rubrică realizată de Grigore Ciascai