Sărbătoarea Sfântului Gheorghe este una dintre cele mai frumoase şi mai iubite de poporul român. Nu în­tâm­plător este considerată şi cea care anunţă începutul verii pastorale, tot aşa după cum cea a Sfântului Du­mi­tru marchează încheierea ei.
Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a învăţat cea mai puternică lecţie, cea a IUBIRII, a avut un mucenic sfânt ca ni­meni altul, un războinic pe nume Gheor­­ghe, iar în conştiinţa populară ro­­mâ­nească este unul dintre cei mai pre­­zenţi sfinţi, numeroase biserici pur­­tând hramul său. Sfântul Gheor­ghe este de asemenea ocrotitorul Ar­ma­tei Române, după cum bine se ştie.

Marele Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia într-o familie de vază, renumită pentru faptele sale cu adevărat creştineşti. După moar­tea tatălui său, Sfântul a fost crescut cu frica lui Dumnezeu de către mama sa, care era din Palestina şi stăpânea domenii întinse. Tânărul a luat calea armelor, iar curajul său l-a distins în luptă, devenind tribun al unui corp de armată. Luptându-se vitejeşte în războaie, a fost apreciat şi iubit de împăratul Diocleţian.

Mai târziu, în consiliul ce s-a ţinut pentru persecutarea creştinilor, Sfântul Gheor­ghe a luptat din răsputeri împotriva împăratului, mărturisindu-şi credinţa în Iisus Hristos. Împăratul, tulburat peste măsură de comportamentul lui, a încercat să-l atragă de la credinţa creştină, dar adevărul era singurul în care Sfântul credea, chiar afirmând cu tărie că este creştin şi deci gata în orice moment să pătimească pentru Iisus Hristos.

Imediat după aceea, Sfântul Gheorghe a fost dus în temniţă şi supus torturilor celor mai îngrozitoare. Legat de o roată şi sfâşiat de fiarele ascuţite care treceau prin corpul său, şi nu numai, a îndurat Sfântul cu mare răbdare, lăudând pe Dumnezeu fără să scoată măcar un suspin. Diocleţian a crezut că Sfântul şi-a dat obştescul sfârşit, însă acesta a fost dezlegat şi vindecat de rănile sale prin puterea lui Dumnezeu, care trimise un înger luminos ca să-l îmbărbăteze.

Uimiţi de minunea văzută cu ochii lor, ostaşii au alergat la împărat. Mulţi s-au minunat şi au crezut în Iisus Hristos, printre care şi împărăteasa Alexandra (prăznuită pe 21 aprilie), care, văzând pe Mu­ce­nicul tămăduit prin minune, auzind şi de arătarea îngerească, a crezut şi a cunoscut adevărul. Diocleţian a poruncit ca Sfântul Gheorghe să fie îngropat într-o groapă cu var nestins, dar şi de aici a ieşit nevătămat. După aceea a poruncit să aducă nişte încălţăminte de fier, care să aibă piroane lungi, cu care, fiind alungat, s-a rănit grozav la picioare, dar şi de data aceasta s-a vindecat.

A doua zi de faţă cu Senatul şi toţi dregătorii, Sfântul Gheorghe a fost chemat să jertfească idolilor, dar Sfântul, cu multă îndrăzneală, nu a vrut şi şi-a mărturisit credinţa sa. A fost bătut cu vene de bou, până ce tot trupul său deveni numai o rană, dar imediat a fost vindecat de Dumnezeu, şi Diocleţian a crezut că numai prin farmece se vindecă el aşa de curând. Deci porunci unui vrăjitor renumit Atanasie să-l biruie prin farmecele lui şi să-l omoare cu otravă. Pregă­tindu-i acesta otrava, Sfântul a luat-o cu bucurie, dar, după un ceas, îm­pă­ratul a văzut că Gheorghe a rămas ne­vătămat. După aceea, înviind un mort, mulţi au crezut, printre care şi vră­jitorul Atanasie.

Într-o noapte i s-a arătat Domnul în vis şi l-a îm­băr­bă­tat, vestindu-i că în curând va pri­mi cununa muceniciei. Sfântul a che­mat pe servitorul său şi i-a spus ce tre­buia să facă după moartea sa. Diocleţian a mai încercat să-l determine să renunţe la credinţa sa, dar Sfântul, prin rugăciunile sale, a făcut toţi idolii să cadă la pământ. Împărăteasa Alexandra n-a mai putut tăinui cre­din­ţa sa şi, alergând la locul unde se afla marele Gheorghe, a strigat: „Dum­nezeul lui Gheorghe ajută-mă că Tu eşti Unul Atotputernic!”. După ce s-a potolit mânia poporului, vă­zând că toate încercările sale sunt za­­darnice, împăratul Diocleţian a po­runcit să-i taie capul Sfântului, cât şi Sfintei Alexandra – soţia sa. Ostaşii, tâ­­rându-i la locul de osândă, îm­pă­ră­tea­sa şi-a dat sufletul pe cale, iar Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, după ce s-a rugat cu căldură lui Dumnezeu, mul­ţumindu-i pentru binefacerile pri­mite, cu bucurie şi-a plecat capul ca să-i fie tăiat şi a primit cununa cea ne­veştejită a slavei în ziua de 23 apri­lie, anul 296.

Despre Sfântul Gheorghe circulă o legendă potrivit căreia acesta ar fi ucis un balaur pentru a salva o fe­cioa­ră. Multe voci spun că este o in­ven­ţie târzie, medievală, şi iconogra­fia recentă ni-l prezintă pe Sfânt că­la­re, doborând cu suliţa un balaur, care s-ar putea să fie doar simbolic. Alte voci sunt însă de părere că este vorba doar despre o preluare târzie a mi­tului grec al lui Perseus şi Andromeda. Oricum ar fi, românii se gândesc la Sfântul Gheorghe, cel care calcă în picioare răul necredinţei care apasă pe umerii noştri, balaurul urii şi al pros­tiei.

Ramura verde a credinţei adevărate
În lumea pastorală, sărbătoarea Sfântului Gheorghe reprezintă momentul culminant când turmele încep să urce, când s-au stabilit păstorii la turmele care urcă spre zonele de vărat.

Sunt nenumărate tradiţii şi obiceiuri legate de această mare sărbătoare. Una dintre ele spune că, dacă înainte de Sfântul Gheorghe prinzi un şarpe, îi tai capul, apoi îl porţi la pălărie şi întâlneşti ciurdele de vite sau turmele de oi când ies din sat, vei putea vedea strigoii călare pe animale.

Legendele mai spun că de Sfântul Gheorghe ard comorile în păduri sau pe dealuri şi cine le vede noaptea luminând ziua le poate găsi. În ajunul sărbătorii, fetele de măritat cred că-şi pot vedea ursitul dacă privesc, în acea noapte, într-o cofă plină cu apă.

Tot de Sfântul Gheorghe încă se mai obişnuieşte să se împodobească stâlpii de la poarta casei cu ramuri verzi de salcie înmugurită pentru ca oamenii să fie apăraţi de boli şi pagubă. Gospodarii dau foc gunoaielor şi vechiturilor din gospodării, iar cenuşa de la acest foc este amestecată cu untură şi apoi se ung uşile şi ferestrele grajdurilor pentru a-i împiedica pe strigoii care intră la animale în această noapte să le fure mana. În dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, flăcăii pleacă la cules de „iarba fiarelor”, o plantă miraculoasă, ce poate să sfărâme lacătele şi mai ales le poate oferi flăcăilor puteri miraculoase.

Aproape  900.000 de români poartă numele Sfântului Gheorghe. Potrivit statisticilor Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, 924.830 de cetăţeni români, dintre care 739.368 de bărbaţi şi 185.462 de femei, îşi sărbătoresc onomastica cu ocazia Sfântului Gheorghe (23 Aprilie). Din totalul româncelor, 135.370 poartă numele de Georgeta, alte 34.623 – Gheorghiţa, Ghiorghiţa şi 14.945 –  Geta.  Conform datelor furnizate de structura specializată a Ministerului Administraţiei şi Internelor, majoritatea bărbaţilor se numesc Gheorghe, Ghiorghe (565.509), George (144.873), Gheorghiţă, Ghiorghiţă (24.040), iar Ghiță (4.946).   Tuturor celor care poartă numeleSfântului Gheorghe le dorimsănătate, fericire şi multe împliniri alături de cei dragi!