Alternanţa la putere a partidelor politice, în România, are acelaşi efect cu monocordul sistemului comunist. Nici nu se putea întâmpla o schimbare atâta vreme cât statul român funcţionează strict după vechile mentalităţi, într-o degenerare continuă. Nu avem partide, avem acelaşi partid comunist-securist, polarizând orice posibilă iniţiativă ideologică, morală. În aceste condiţii, cum să înceteze corupţia? Cum să se schimbe atitudinea faţă de cetăţean?
Dictatorul de altădată a fost înlocuit cu zeci de dictatori, mii de dictatori. Orice băiat de prăvălie ocupând un post de responsabil în Republică îşi poate permite să invoce autoritatea statului atunci când calcă în picioare drepturile constituţionale, pe care are obligaţia de serviciu să le slujească. Politicul este un simplu paravan în spatele căruia se pun la cale noi şi noi metode de fraudă. Se constată la scară naţională, într-un mod şocant, similar celui comunist, o abordare de pe poziţia de castă a realităţii curente. Inşi implicaţi în grave cazuri de corupţie, aflaţi în faţa unor dovezi evidente, se consideră în continuare parte a statului, manifestând o aroganţă imanentă. Ei sunt Statul! Ei vin dintr-o genealogie a marilor abuzuri, singura prin care România s-a făcut remarcată. Această industrie a morţii cotidiene care a cuprins totul, de la sănătate, cultură, învăţământ, funcţionează producând în continuare monştri ai autoritarismului.

Avem, fără îndoială, cel mai antipatic mediu social din Europa. Această lipsă a farmecului colectiv duce la sărăcie, fraudă, corupţie, inechitate etc. Jungla urbană românească a ajuns de necontrolat. Creat de sus, de acolo de unde se fac şi se desfac legile, perspectivele, acest mediu a ajuns natura predominantă a României. Nu întâmplător românii pleacă pentru o vacanţă de o săptămână la capătul lumii, pentru a uita veşnica harababură autohtonă. Nici primari, nici prim-miniştri, nici asociaţiile cetăţeneşti nu aduc în discuţie antipatica stare de lucruri. Subiecte electorale, niciodată mai mult, dramele cotidiene copleşesc până la anihilare. Spiritul civic, total deturnat, nu mai există nici măcar în memoria celor vorbind în numele tuturor.

Orice activitate în România are o insuficienţă, stă sub semnul fricii, din cauze certe. Cineva, instituţii, reprezentanţi publici fac presiuni peste tot. Afirmarea în spaţiul public ţine de a sluji pe cineva, şi cam atât. De la Academia Română la depoul de tramvaie, lumea şi-a pierdut sensul pe pământ românesc. Un întreg sistem de parveniţi trăieşte din această mizerie pe care o provoacă. Măştile calităţii, ale aducerii Europei în România, provoacă un îngheţ continuu. În loc să dreneze fondurile europene spre dezvoltarea României, aparatul public trăieşte din şantajul pus în diverse contexte, dacă nu cumva în toate. România a juns un tabloid, în care se vor vota personajele principale ale paginilor de scandal.

Preşedintele Traian Băsescu, atât de simpatizat de unii lideri europeni, ar fi trebuit să fie alternativa. Prin armatele sale de consilieri, prin familia sa politică, prin securiştii supravieţuitori, preşedintele ar fi putut să spargă acest zid de care se plânge şi pe care l-a consolidat cât a putut. Focalizarea pe viaţa politică internă periferică, pe subiecte privind propriile sale intrigi, a dus integrarea europeană spre imposibil. Colaborarea sa cu responsabilii serviciilor, de oriunde ar fi aceştia, l-a transformat în echivalentul indubitabil al unui lider din Orientul Apropiat. Ruptura sa de viaţa politică internaţională, de spiritul democratic, este un fapt care a dus la separarea statului român de lume, la expunerea tot mai accentuată a cetăţenilor români.

Disfuncţionalităţile anterioare s-au amplificat sub Traian Băsescu până la transformarea reprezentanţilor statului român în nişte marionete convenabile unor lideri lipsiţi de scrupul. Această situaţie se va vedea în anii următori, integrarea României în Europa având cursul şi graficul ei prestabilit. Stenogramele ajunse în mâna presei zilele acestea clarifică necesitatea istorică a rupturii clasei politice de serviciile secrete şi o depolitizare a mediului instituţional.

Politica democratică nu poate proveni decât din autenticitatea mediului social. Cei proveniţi din servicii secrete pot sluji ţara altfel, atunci când trebuie să o facă. E o chestiune profesională, nimic mai mult. Propulsarea lor în politică este o eroare, o iluzie, o fatalitate pentru comunitate. Amestecul politicii cu serviciile secrete, situaţie caracterizând România ultimelor decenii, nu poate aduce nimic bun. Rezultatul este situaţia din prezent, una dintre cele mai alarmante din Europa comunitară. Acesta este motivul captivităţii în care se află societatatea noastră, după 50 ani de suveranitate absolută a Securităţii. Asupra majorităţii politicienilor de astăzi pluteşte suspiciunea colaborării cu fosta sau actuala Securitate. Ceaţa care pluteşte în această clarficare obligatorie este întreţinută de o majoritate care decide blocarea oricărei transparenţe. Omul politic trebuie să fie deasupra acestor servicii, supus legilor precum fiecare cetăţean. El nu poate fi instrumentul nimănui, ci doar ecoul conştiinţei colective.

Marile cariere construite în epoca terorii ar trebui trecute în paranteza filelor istoriei. Fiecare campion, în orice domeniu s-ar fi situat, ar trebui să aibă un moment de spaimă faţă de adevărul istoric. Miza pe capacitatea acelor atleţi de a induce un viitor reprezintă un alt punct care ar trebui deblocat. Adevărul nu mai poate fi proprietatea nimănui, societatea se va regăsi pe sine fără constrângerile unor aleşi cu umbră diabolică. Una dintre feţele corupţiei, aceste detaşamente antrenate în criminalitatea politică reprezentată de comunism, continuă să ni se arate drept reţetă a performanţei.

România a fost una dintre ţările în care rezistenţa a fost redusă aproape spre zero. De aceea, astăzi, când treci prin Zagreb, Budapesta, Belgrad, locuri nu printre cele mai fericite de pe planetă, adie un aer al umanităţii, al tihnei, al bunei primiri fireşti. Prin România, oriunde ai fi, uraganul terorii continuă, îl simţi în mişcările oamenilor, în priviri, în modul de existenţă, în hăituirea la care sunt supuşi aproape toţi deţinătorii dreptului de vot. Pentru români, coşmarul istoriei nu s-a terminat. Listele electorale îl confirmă.
Ioan Vieru