Mărturisesc că nu aveam de gând să mă ocup de Vasile Bele, autor de cărți de poezie, după ce în urmă cu câțiva ani am răsfoit un exemplar destul de stufos, dar nu am reușit să găsesc nici măcar un singur vers care să poată fi inclus la categoria acceptabil. Planurile de lectură și de scris mi-au fost date peste cap de un fel de comunicat primit din partea instituției în care lucrează respectivul versificator. Mi-a atras atenția titlul, din care reieșea că jandarmul Vasile Bele a publicat cel de al 16-lea volum! Încă de la început ni se spune că acesta este pseudonimul literar al jandarmului Aurel Bele, de parcă ar avea vreo importanță sub ce nume se publică volume întregi de inepții.
Suntem atenționați că avem de-a face cu un volum mai deosebit, care începe așa cum altele nu încep, taman cu un interviu, în care cititorii pot afla ”despre activitatea literară, cultural-artistică, pasiuni, ce înseamnă poezia (poemul) pentru Vasile Bele”. Îl bănuiesc pe jandarmul-poet de scrierea comunicatul respectiv, chiar dacă este semnat de compartimentul de informare al instituției militare. Căci iată cum ne luminează domnia sa: ”Volumul Poeme târzii scrise devreme conţine peste 70 de poeme, în care se reflectă eliberarea şi descătuşarea sufletească, întrebări retorice despre viaţă, emoţii şi trăiri ale mele”.
Mai aflăm că autorul nici nu are de gând să se oprească aici, deoarece ”celor 16 cărți editate până în prezent li se vor adăuga încă 6-7 manuscrise pregătite pentru tipar, din care patru conțin poeme…”. Manuscrisele au și titluri, dar nu are rost să ne încărcăm memoria cu ele. Important de reținut este doar anunțul că Vasile Bele va continua să publice în neștire cărți pe bandă rulantă. Nu are nimeni ce să-i facă, trăim în democrația prostului gust și fiecare are libertatea de a face ce vrea cu produsele mâinilor, că despre minte nici nu poate fi vorba aici.
Când scriu despre asemenea autori fecunzi și agravant lipsiți de valoare literară, gândul îmi fuge automat la răbdătorul Tudor Arghezi, cel care a așteptat 47 de ani până să-și vadă numele adunat pe o carte. Și așteptarea i-a priit cum nu se poate de bine, deoarece odată cu debutul editorial a și întrat în rândul celor mai mari poeți pe care i-a avut neamul românesc. E foarte adevărat că astăzi, în primul secol din mileniul trei, nu avem justificare ca să-i cerem unui autor să fie răbdător cu talentul său, să se gândească de o sută de ori înainte de a depune comanda la editură. La fel de adevărat este și faptul că literatura prezentului este străbătută de felurite curente literare perisabile care dispar înainte ca să ajungă modă dominantă. În acest caz, răbdătorul creator care a îmbrățișat un astfel de curent, s-ar putea simți frustrat și demonetizat pentru că nu i-a apărut produsul atunci când stilul respectiv era pe val.
Sigur că Vasile Bele nu intră în această categorie, el nefăcând parte din nici un curent, pentru că ceea ce scrie nu se poate încadra nicăieri. Cred că, dacă ar ști să scrie puțin și concis, Bele ar putea fi versificatorul de serviciu al Cimitirului Vesel din Săpânța, cu toate că sigur n-ar atinge niciodată profunzimea textelor existente pe crucile unicat.
Nu am răbdare să aștept și celelalte șapte cărți ce urmează să fie publicate, așa că am luat una la întâmplare din cele șaisprezece, cu precizarea necesară că ori pe care aș fi ales-o, aceasta este definitorie pentru toată producția jandarmului poet. Vreau să spun că omul nostru n-a evoluat de la un volum la altul și nici nu există vreo nădejde să o facă. Am nimerit peste a șasea carte a autorului, Încercări desculțe, apărută în 2008 la editura clujeană Risoprint. Având în vedere că Vasile Bele a debutat în 2005, putem spune că volumul acesta este situat în timp undeva pe la mijlocul deceniului creator și atât de fecund.
Să știți că nu glumesc atunci când afirm că din toată creația lui Bele nu rămâne nici un vers mai de doamne ajută, autorul este plat, discursiv, narativ, declamator, inventator nepriceput de stări oarecare. Și, totuși, el scrie, nu se lasă dintr-un motiv pe care se grăbește să ni-l comunice în poezia Scriu: n-am scris de mult/ să fi trecut de-atunci/ vreo două sau trei săptămâni/ dar nici n-am stat ca alții/ să tai frunză la câini/ nu am fost nici plecat/ ci pixul l-am lăsat/ jos pe masă să se odihnească/ dragul de el/ să nu se încălzească/ în această clipă/ iau pixul în mână/ și am să scriu/ ce am să scriu/ e doar ce știu/ și am scris. Singura construcție acceptabilă este să tai frunză la câini, dar asta nu-i aparține.
Interesant este că autorul menționează (probabil pentru eternitate) sub titlul poeziilor din volum locul și ora când inspirația i-a dat târcoale, mai corect când a luat pixul în mână și s-a apucat de scris. Observ că majoritatea sunt scrise la ora mici, de unde trag concluzia că muza a fost cam somnuroasă și total neinspirată. E clar că versificațiile sunt produse ale nopților în care poetul-jandarm făcea de planton prin holurile instituțiilor și, cum nu avea voie să doarmă, a pus mâna pe pix. N-a fost nimeni prin preajmă să-l oprească, așa că fluviile de cuvinte au putut curge nestingherite. Măcar de se opreau pe colile de hârtie…
Mergem mai departe și dăm de poezia Îmi place să iubesc din care mă opresc doar la final: tu erai floare tu erai apă/ eu sunt pământ/ pământul prin care curge apa/ pământul din care cresc florile/ tu erai aer eu te respir/ azi ești o floare eu sunt pământ/ floarea primăverii eu sunt pământ/ azi ești un mărțișor eu sunt pământ/ îmi place să iubesc/ azi nu mai pot respira/ nici bea apă nici mirosi florile/ azi îmi place să iubesc/ dar sunt pământul pământului pe care-l calci/ îmi place eu te văd/ eu asta sunt/ floare apă aer pământ. Formidabil. Rar am întâlnit într-o carte de poezii asemenea trăsnăi.
Când am citit acest pasaj, m-am gândit la superbele replici eminesciene dintr-o poezie cu o temă asemănătoare: Tu eşti o undă, eu sânt o zare,/ Eu sânt un ţărmur, tu eşti o mare,/ Tu eşti o noapte, eu sânt o stea -/ Iubita mea./ Tu eşti o ziuă, eu sânt un soare,/ Eu sânt un flutur, tu eşti o floare,/ Eu sânt un templu, tu eşti un zeu -/ Iubitul meu./ Tu eşti o frunte, eu sânt o stemă,/ Eu sânt un geniu, tu o problemă,/ Privesc în ochii-ţi să te ghicesc -/ Şi te iubesc! Nu cred că există cineva care să scrie atât de prost după ce a citit poezia lui Eminescu. Vreau să spun că nu te apuci de scris dobitocii pe această temă, pentru că ți-e pur și simplu rușine când vezi minunățiile create de alții, și replicile imbecile pe care le scrii. Arunci dracului și pixul și coala și te apuci de lecturi serioase, că sunt mai sănătoase, dacă tot le-ai ocolit până atunci.
E deosebit de greu să scrii, totuși, despre nimic. Când ai în față cartea unui mânuitor mai mult decât modest de vers (în sensul bun al cuvântului), te apucă sila și lehamitea, cuvintele se scriu greu, luciditatea se îmbolnăvește instantaneu, făcăturile metaforice te irită și durerea care te copleșește pare fără leac. Pentru că aiureala scrisă și tipărită are scopul vădit și conștient de a escroca mințile celor care în viața lor n-au citit o strofă dintr-o poezie adevărată. Scăpat de sub control, acest neant valoric își revendică formele și apare în volume tipărite. Îngrijorător e faptul că lipsește imaginația creativă, iar când apare pe ici acolo o ia razna, forțarea arbitrară a intelectului produce alăturări de cuvinte fără nicio legătură cu poezia. Până la urmă în regatul liric se vine, ca la picnicul spaniol, cu ce ai de acasă, iar dacă merindele poetice sunt puține sau lipsesc de tot, poți să ai oricâtă imaginație că tot nu răzbești.
Departe de mine gândul că aș vrea să-l desființez ca scriitor pe Vasile Bele. Este imposibil să fac asta atâta vreme cât el nu este scriitor, ci un versificator oarecare de ocazie bun să plictisească și să irite lumea adunată la nunți, botezuri, înmormântări sau la alte ocazii. Bănuiesc că se ocupă cu astea, din moment ce poate scrie așa: să vii să-mi spui dacă e bine/ acolo unde ai plecat/ și să-mi răspunzi la întrebare:/ de ce-ai plecat în graba mare?/ de cete-ai dus cu atâta grabă?/ doar ți-ai lăsat aicea treabă/ ai lăsat treburi neterminate/ ai lăsat părinți și-un frate.
Sau: bea cafea țigări fumează/ și într-una se distrează/ streapteas face bea și vin/ viața mea este un chin/ Doamne nu mă mai lăsa/ că-oi face ceva cu ea/ și atunci voi bea horincă/ de soacră nu mi-a fi frică/ după ce m-oi îmbăta/ m-oi culca cu soacră mea/ și capră apoi să steie/ sau poate-o pun în 69/ de-are noroc și-afară plouă.
Sau: o poveste de iubire iată azi a început/ un băiat iubește-o fată și-o respectă foarte mult/ asta-i poezia care o va spune la culcare/ seara când ei se vor culca el îi va șopti așa/ somn ușor iubita mea.
Spun, cu toată sinceritatea disponibilă, chiar dacă există riscul repetării, că omul acesta își bate joc de semeni livrându-le anomalii și inepții ambalate între copertele cărților. Infantilismul și antitalentul te lovesc la fiecare rând citit. Într-o lume normală Vasile Bele n-ar putea fi autor de cărți, dar parcurgem o etapă în care valorile sunt răsturnate iar veleitarii agramați din domeniu și-au îndeplinit obiectivele.
Cărțile acestui autor sunt sterile, poeme întregi sunt pline de versuri hilare și, citindu-le, nici nu știi ce să faci, să râzi sau să te enervezi. Este o dovadă cât se poate de clară că Vasile Bele nu stăpânește cele mai elementare noțiuni poetice, motiv pentru care scrie orice despre orice, fără să știe de fapt ce face. Cu siguranță că a scris mai multe cărți decât a citit și după cum ați văzut, există toate premisele să se autodepășească.
Grigore Ciascai
(Din volumul La judecata de apoi a poeților maramureșeni, aflat în pregătire)
