Joi, 21 octombrie, 2010, a murit poetul Ion Burnar. Peste trei zile, pe 24 octombrie, ar fi împlinit 63 de ani. Îmi notasem data pe un petec de hârtie ca nu cumva să uit pentru că îl știam în Italia, unde a plecat în vizită la soţia Florica și la fiul Bogdan, aflaţi acolo cu serviciul  de mai mulţi ani.

Săptămâna trecută am primit o ilustrată de la el pe care o reproduc integral: ”Cred că nu ne vedem semestrul acesta, pentru că mi s-a aranjat suplinirea unei catedre la Centro Ariosto, în locul cuiva. Predau la fii de marocani, algerieni, români, austrieci. Ce mai – o babilonie curată! Dacă mai ai nevoie de serviciile mele, revin după 15 ianuarie 2011. La toţi colegii, Sărbători fericite! Buon Compleano!”.

M-am supărat un pic pentru că îmi revenea mie să realizez pagina săptămânală de cultură, dar m-am bucurat știindu-l în siguranţă alături de familia lui dragă. Duminică, 17 octombrie, eram în redacţie când am primit un telefon de la soţia lui. Mi-a spus că mă sună din Cluj. În momentul acela am știut că s-a întâmplat ceva. ”A trebuit să-l aduc de urgenţă cu un avion pentru că i s-a făcut rău și medicii italieni mi-au sugerat că-i mai bine așa. Cred că situaţia e cum nu se poate mai gravă. Vrea neapărat să vorbească cu dvs., dar vă rog să vorbiţi un pic mai tare ca să vă poată auzi, că e foarte slăbit”.

Și am schimbat câteva vorbe. Mi-a spus că se află în spital la cosmetizare, dar după ce se va întrema un pic va veni la redacţie, că îi este dor de noi. Cam asta a fost tot. Miercuri dimineaţă, însă, s-a dus să predea la babilonia din cer, pentru că sigur la fel stau lucrurile și acolo. De aproape zece ani ne-a fost coleg, a realizat sute de pagini de cultură în cotidianul nostru. O prezenţă discretă, cu enorm de mult bun simţ, pe care nu ne-am putut nici­odată supăra. Sperăm că nici el n-a avut motive întemeiate să nu ne aibă mereu la inimă.

*

Peste tot în lume există, cum e și firesc, poeți adevărați și de conjunctură. Am credința că în orice veac valoarea își scoate până la urmă înfățișarea la suprafață, indiferent în ce mocirlă au scufundat-o unii sau alții. Poeții adevărați sunt niște histrioni sublimi, care se fac luntre și punte să arunce în aer poezia truismelor, poezia fals patriotardă, cea a pastelului gratuit și prăfuit, lipsit de ideație.

Sigur că se pune problema receptivității ei, mai ales pentru cititorii ajunși la o vârstă matură, obișnuiți cu versificările lui Bolintineanu, Coșbuc sau Alecsandri. Perceperea poeziei care se scrie astăzi (cea adevărată, evident) nu se mai poate realiza cu ajutorul analizei profesorale de tip școlăresc. Este necesară o contemplare cu un ochi rece, lucid, pur, incoruptibil, cu gândirea neîntinată de tipare sau percepte preconcepute.

În acest bâlci al deșertăciunilor care este poezia maramureșeană contemporană, peisajul local ar fi fost lipsit de multe lucruri frumoase, fără existența poetului Ion Burnar (n. 1945, Dragomirești). Încă de la debut, Ion Burnar a fost un răsfățat al criticilor și al premiilor literare, pe care le-a primit aproape pentru fiecare volum publicat.

După anului debutului literar (1982), el poate fi trecut în categoria definită mai larg, cu un singur cuvânt, optzecist. În realitate, Burnar nu face parte din acest grup afirmat în mult discutatul deceniu și care își arogă, fără probe notabile, dreptul de a fi contribuit esențial la afirmarea poeziei tinere de azi. Niciodată nu mi-a plăcut împărțeala scriitorilor pe categorii de vârstă sau greutate, mai ales pentru arbitrariu de netăgăduit al unei asemenea inițiative. La o analiză mai atentă, se observă că punerea pecetei cu anul sau cu deceniul pe un grup oarecare de scriitori, aidoma unui lot de sticle cu vin într-o cramă, nu are nicio logică.

Drumul parcurs de fiecare în parte, după ce a scăpat de corsetul catalogării, demonstrează că scriitorul și-a găsit o cale proprie de exprimare, uneori total diferită de cea bătătorită la vremea debutului. Să nu mai vorbim de faptul că unii au reușit să evadeze de timpuriu de sub escorta care-i ținea în grupul respectiv. Este și cazul lui Ion Burnar, chiar dacă unii critici, adepți sau făuritori ai grupurilor de care vorbeam, îl așează și astăzi undeva pe la mijlocul optzeciștilor. E treaba lor, până la urmă fiecare face ceea ce crede de cuviință.

*

Dacă ar fi să ne luăm după unele păreri, meseria de poet e ca oricare alta. Dacă ai talent și îți place – pui suflet cum s-ar zice -, poți face treabă bună. Uneori chiar reușești să faci carieră pe seama ei. În general însă, acest scenariu este valabil în alte domenii de activitate. Poezia nu este un produs de meșteșugar. Poetul, mai precis versificatorul, care ocazional își omagiază amicii scriindu-le dedicații pe notele de plată din restaurante, este un astfel de meșteșugar. Poet, însă, niciodată.

Am mai spus-o, poezia este o stare, nu un concept. Undeva, Croce nota: ”Un văl de întristare pare să umbrească Frumusețea, dar nu e un văl, ci însuși chipul Frumuseții”. Din păcate, foarte mulți dintre cei care pretind că sunt poeți au uitat lecția clasică. Sunt destui cei care n-au citit nici măcar zece volume de poezie adevărată în viața lor, dar au publicat versuri prin reviste sau în volume.

Pentru toți cei care vor a se îndeletnici cu meseria scrisului de poeme, este obligatorie întoarcerea la canoanele poeziei clasice. În afara acestei reguli pot rămâne numai cei care au geniul de a inventa ce nu s-a spus încă în poezie. Numai că geniile nu se nasc pe bandă rulantă. În marasmul imitator și, nu de puține ori, cu un iz modernist importat fără rușine, mai ales în ultimii ani, plin de bigudiuri lirice care te îndepărtează de poezie mai ceva ca tămâia de diavol, apariția unor autori care încearcă să se adape de la izvoarele clasice, pare a fi ceva de nesuportat pentru o anumită parte a criticii.

Când un astfel de poet își scoate capul, o ciudată conspirație a tăcerii întâmpină această apariție. Sărmanul autor rămâne debusolat, are impresia că ceea ce face n-are nicio perspectivă, îi lipsește viitorul, și atunci preferă și el să intre în rândul așa-zișilor moderniști. În scurt timp este terminat. De data asta definitiv.

Al treilea volum, în ordine cronologică, scris de Ion Burnar, se intitulează Gâlceava scopului cu mijloacele, apărut în 1988, la Editura Ariadna, Baia Mare. Dacă ar fi să ne luăm după prefața semnată de Nicu Remețean, cel care este și unicul sponsor al volumului, poeziile au fost scrise cu vreo zece ani înainte apariției acestuia. Nu-i nicio problemă. Sunt altele scrise cu două mii de ani în urmă și-s mai proaspete decât multe din producțiile contemporane. Dacă aș fi la primirea citire a unui volum scris de Burnar, nu mi-ar fi teamă să afirm că autorul face pasul decisiv în cariera sa literară, odată cu apariția lui. Nu pot să fac acest lucru, deoarece am citit tot ce a publicat poetul până în prezent.

Pot în schimb să spun că volumul acesta este încă o cărămidă pusă la construcția care, în final, va fi deosebit de solidă, stabilă și rezistentă, capabilă să străbată vremurile ce vor veni. Este lucrul cel mai important, restul fiind simple vorbe de descântec contemporan, pentru a peria pe cineva aflat pe moment în atenția cititorilor. Citez din Balada punctului de sprijin:

Măcar acum drumul cu tălpile tale

destul ai fost învățat să mergi pe catalige

nu, tu nu ești o aberație frumoasă

O pânză de păianjen în muzeul naturii

oricând cineva e cu tine

Chiar și clipa asta ce-ți dă bună ziua

Cu pietre

iluzia-i singura oglindă care nu te minte

Ia-o cu tine

și-nvaț-o să tacă.

Frumos și plin de înțelepciune pe deasupra. Burnar nu folosește patetismul zgomotos specific unor confrați, deși scrisul său este prin unele locuri destul de patetic. Decorul în care se mișcă poetul este unul livresc, alegerea cuvântului care să cânte nu este făcută la întâmplare. Avem de-a face cu o poezie pură, atinsă din loc în loc de aerul mitologic. Superioritatea ei față de făcăturile formale, arbitrare, apărute mai nou pe piață și pe care suntem nevoiți să le suportăm, este evidentă.

Vorbeam de influența mitologiei. Aproape când nu te aștepți poemul începe să aibă o incantație magică, o vrajă noctambulă apărută parcă din senin. Ion Burnar adulmecă posteritatea cu o foame nemărturisită. Din ce a scris, sunt aproape sigur că o va atinge. Poezia aceasta de idei nu suportă prefăcătoria, versul ieftin, uscăciunea cuvintelor. Linia poemelor este pură, lipsită de spectacolul gratuit:

Trec ultimele case

și ultimele cărți

inundațiile ajută natura

să n-aibă asperități (extraordinar vers – n.a)

iată și copilăria trece

cu arma la picior

acum pot fuma liniștit o țigară

cu gândul la  mine ca la o poză artistică

intitulată când Tinerețe, când Natură

Moartă

când Domnul Voltaire privindu-se-n oglindă

cu tristețea celui care are dreptate. (Apa sâmbetei)

Poezia lui Burnar este gravă, atentă să nu depășească măsura, să nu tulbure fondul principal al emoției. Foarte rar dibuim câte o undă ironică, ascunsă cu grijă, având mai mult rolul de a masca teama de a scoate la suprafață lucruri primejdioase pentru liniștea lăuntrică a autorului. Mă bucur sincer că am întâlnit și cunoscut un asemenea poet cu fantezia mereu proaspătă, dar bine temperată, un reprezentant notabil al literaturii din acest nord de țară. Un poet fin, subit, cu un sunet împietrit în văzduh, obsedat de fantasmele trecerii noastre prin lume. Un poet de vocație, bântuit de o fantezie inteligentă, cu o respirație regulată și articulată.

Grigore Ciascai

(Din volumul La judecata de apoi a poeților maramureșeni, aflat în pregătire)