Halterofila română Roxana Cocoş a cucerit medalia de argint la categoria 69 kg, miercuri, la Jocurile Olimpice de vară de la Londra, cu un total de 256 kg.
Cocoş a reuşit 113 kg la smuls şi 143 kg la aruncat, stil la care a ratat ultima încercare, la 146 kg, fiind devansată în clasamentul final de sportiva nord-coreeană Rim Jong Sim, cu 261 kg (115 kg la smuls, 146 la aruncat), medaliată cu aur.

Belarusele Marina Şkermankova şi Zina Sazanaveţ au reuşit de asemenea totaluri de 256 kg, la fel ca Roxana Cocoş, dar au avut o greutate corporală mai mare, prima luând bronzul, iar Sazanaveţ ocupând locul 4.

Roxana Cocoş a adus României a doua medalie la haltere, după bronzul lui Răzvan Martin (cat. 69 kg), de mari seara.

România are acum şase medalii la JO 2012: una de aur (Alin Moldoveanu – puşcă aer comprimat 10 m), două de argint (Alina Dumitru – judo, cat. 48 kg şi Corina Căprioriu – judo, cat. 57 kg) şi trei de bronz (echipa feminină de gimnastică, Răzvan Martin – haltere, cat. 69 kg, Roxana Cocoş – haltere, cat. 69 kg).

Roxana Cocoş: „Ridic 15 tone pe săptămână pentru o medalie la JO”

Halterofila Roxana Cocoş, care, miercuri, la categoria 69 de kilograme, a câştigat medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Londra, declara, într-un interviu acordat Mediafax, că ridică 15 tone pe săptămână pentru a se pregăti în vederea JO.A început să meargă la sala de haltere de la şapte ani, deşi mama sa nu a fost de acord, şi şi-a dedicat toată copilăria acestui sport. În interviu, Roxana Cocoş povesteşte cum a ajuns să ridice săptămânal 15 tone pentru un vis – aur la Londra.

Reporter: – De cât timp practici acest sport?
Roxana Cocoş: – De la şapte ani. De foarte mică. Pot să spun că mi-am pierdut toată copilăria făcând sport. Eu nu am ştiut ce înseamnă copilărie. De fapt, eram în clasa întâi când am început. Părinţii mei nu au fost de acord cu acest sport, dar într-un final i-am convins să ma lase să fac asta, pentru că mie îmi place să fac haltere. Acum nu au ce să mai spună… Sunt deja la a doua Olimpiadă.
R: – Cum ai ajuns să faci acest sport?
R.C.: – Printr-o prietenă am ajuns la acest sport. Nu pot să spun că ea făcea sportul asta. S-a dus şi ea în sala de haltere. Antrenorul nostru, Fitzi Balaş, care a decedat, m-a descoperit. M-a adus în sală, mi-a pus o coadă de mătură în mână, m-a pus să mă las în jos să vadă dacă am tehnică, dacă sunt bună pentru acest sport. Mama a aflat după două săptămâni că eu sunt în sala de haltere şi nu m-a mai lasat. Antrenorul a venit după mine acasă, i-a spus: „Las-o că la 14 ani va ieşi campiană europeană”. Şi aşa a fost. La 14 ani am ieşit campioană europeană. El a prezis şi că voi ajunge la Olimpiadă şi aşa a fost. Asta e a doua Olimpiadă. Chiar pot să spun că îi mulţumesc, acolo unde este el, că m-a îndrumat să fac un sport, să ating o mare performanţă şi sper ca la Olimpiadă să iau şi medalie.
R: – Domnul Balaş este cel mai important om din cariera ta?
R.C.: – Da şi îi mulţumesc domnului Fitzi Balaş că m-a adus în sala de sport şi m-a făcut o mare sportivă.
R: – Ai putea să estimezi, cumulat, câte tone ai ridicat până acum?
R.C.: – Nu ştiu, nu am cum, dar săptămânal sunt cam 15 tone. Dacă faci un antrenament extins, sunt foarte multe tone.
R: – Cât te antrenezi pe zi?
R.C.: – În jur de cinci – şase ore pe zi. Acum cu Olimpiada m-am antrenat foarte mult.
R: – La haltere contează numai forţa fizică sau şi cea psihică?
R.C.: – Este vorba de un tot. Îţi trebuie şi forţă, şi tehnică şi un pic de talent.
R: – La Londra ce obiective ai?
R.C.: – La Londra vreau să câştig medalia de aur.
R: – Cum sunt concurentele tale?
R.C.: – Concurentele sunt pe măsură. Acum am schimbat categoria, nu mai sunt la 63, sunt la o categorie mai mare. Cea cu care trebuie să mă bat cel mai rău este rusoaica. Ne batem pentru aur, rău de tot.
R: – În acest sport, care sunt riscurile pentru o femeie?
R.C.: – Riscurile sunt foarte mari. Ferească Dumnezeu să te accidentezi, dar dacă vrei poţi să faci şi copii. De exemplu, Mărioara Munteanu, o mare halterofilă, a făcut o fetiţă extraordinară şi multe fete de la haltere au copii. Dacă nu poţi să faci copii, pentru că aşa te-a lăsat Dumnezeu, asta nu e de la haltere neapărat. Practic, în orice sport te poţi accidenta grav încât să nu mai fii om, nu neapărat haltere. Toate sporturile sunt grele.
R: – Ce vrei să faci pe plan personal? Te-ai gândit la copii?
R.C.: – Nu m-am gândit. Nu ştiu ce să fac. Chiar nu ştiu ce să fac. Dar sunt încă tânără, am 23 de ani, nu sunt căsătorită, mai am timp.
R: – Dar timp pentru viaţă personală ai? Prietenul tău ce zice?
R.C.: – Ce să zică, mă înţelege, a fost şi el halterofil şi ştie cum e. Nu ne-am mai văzut de trei luni, nu avem timp ca sportivi pentru viaţa personală. După Olimpiadă o să am o vacanţă.
R.: – Ţinteşti aurul, e aşa cum se spune că renta viageră îţi poate asigura viitorul?
R.C.: – Sincer, pentru mine, da. Nu ştiu cât se dă pentru aur olimpic, dar aşa e. Nu m-a interesat aşa de mult, dar îţi dai seama că nu îţi vine rău 1000 de euro pe lună toată viaţa. Şi pentru asta muncesc şi pentru mine, să mă simt eu împlinită că nu am făcut deagaba sportul ăsta. Am toate medaliile posibile, mai puţin una olimpică.
R.: – Aveţi un regim alimentar special?
R.C.: – Da, păi de aia am schimbat şi eu categoria, nu mai puteam slăbi, nu mai ai forţă, se duce tot. Şi am fost nevoită să schimb categoria. La 63 de kg aveam trei adversare foarte tari. Ele slăbeau 2-3 kg, iar eu trebuia să vin de sus de tot. Şi împreună cu antrenorii am decis să schimb categoria, la 69 de kg.
R.: – Şi nu e mai greu?
R.C.: – E mult mai greu, trebuie să ridic mai mult, vă daţi seama. Trebuie să ridic 150 kg. Dar am încredere, mă simt puternică, m-am antrenat special pentru categoria asta. Mă simt pregătită, mă simt foarte bine aici. Şi la europene am făcut tot categoria asta, la 69 de kg, şi era cât pe ce să bat cea mai bună halterofilă, din Rusia.