Motto: „Abia atunci pricepem preţul jertfei Tale/ Şi lacrimile sfinte ce-au curs ca douǎ perle…” (Suntem aşa de slabi)

„Eu nu scriu pentru mine, ci pentru alţii: pentru cel ce îmi citeşte creaţiile. Este adevărat că scriu ceea ce gândesc despre anumite teme, cum văd eu un fapt ori un lucru, cum primesc lumină asupra unor pasaje din Scriptură. Scriu despre lipsurile vieţii mele de credinţă, despre cum tânjesc să fiu. Mă gândesc că la fel ca mine, şi cititorul trece prin aceleaşi lupte interioare şi vreau să ştie că nu este singurul. Vreau ca inima îndurerată a cititorului, sufletul mistuit de dor, mintea îngândurată să primească din Mâna Divină eliberare. Iar peste toate lucrurile, să nu uite că există Unul care veghează şi care nu va îngădui nici o încercare peste puterea firească a fiecăruia de a o suporta…”, spune poeta Cristina Magdalena Frâncu. În continuare, ea declară: „Ştiu că îmi citesc poeziile oameni din toate categoriile de vârstă, fără nici o excepţie. Primesc e-mail-uri de încurajare de la ei, comentarii constructive la versurile postate pe diverse site-uri creştine. Cei mai mulţi sunt oameni în vârstă, peste care au trecut multe vânturi şi ploi. Aceştia se simt îmbărbătaţi, încurajaţi să meargă înainte pe Calea către Cer. S-au arătat mulţumiţi şi bucuroşi că Dumnezeu are în generaţia tânără poeţi cu valori creştine înalte, ce scriu pe măsura chemării lor, la fel de înaltă. Mai sunt cei tineri, plăcut impresionaţi că una de-a lor scrie atât de sensibil. Apreciez acest lucru, mai ales că în ziua de azi, din ce în ce mai puţini tineri sunt interesaţi de literatură, în general, lumea virtuală ocupându-le tot mai mult din timpul liber. Cei mai mici preţuiesc simplitatea unor poezii scrise de mine.”

Cristina Frâncu – poetă şi jurnalistă

Cristina Frâncu s-a născut pe 18 ianuarie 1984, la Galaţi. Aici a crescut, a mers la şcoală, apoi la liceu, aici s-a căsătorit şi tot aici locuieşte şi în prezent. Poeta este licenţiată în Ştiinţe ale Comunicării, la Facultatea de Filosofie şi Jurnalism, din cadrul Universităţii “Spiru Haret”. În prezent, aceasta îşi pregăteşte masteratul – Mass-media şi comunicarea – la aceeaşi instituţie de învăţământ. Cristina este căsătorită cu Petrică Frâncu. Cristina Frâncu este o admiratoare şi o cititoare fidelă a versurilor ce abundă de adevăruri biblice ale lui Costache Ioanid, dar şi ale poetei Tatiana Topciu. Cristina Frâncu îi lecturează de asemenea, cu plăcere, pe Mihai Eminescu şi Nichita Stănescu.

Timpul prezent

În prezent, Cristina Frâncu lucrează la o povestire pentru copii şi un roman pentru tineri, amândouă cu conţinut creştin. Povestirea relatează experienţele hotărâtoare ale unei adolescente aflată în vacanţă, la o mătuşă din partea mamei. Personajul e surprins de întâmplări şi faptele deosebite ale unor oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu şi Îl slujesc cu devotament. Copila este pusă faţă în faţă cu realitatea păcatului din viaţa sa, fiind dezgolită de falsa impresie a unui creştinism sec în esenţă, înrădăcinat în tradiţii şi obiceiuri. În urma unui accident din care scapă teafără, aceasta decide să îşi predea viaţa în mâna Creatorului. De aici, existenţa ei se schimbă total. Romanul, intitulat “Mama copilului meu”, descrie viaţa mai multor personaje surprinse în conflicte ce generează fapte cu urmări deosebite. Acţiunea se petrece în jurul unui copil dispărut de când era în faşă. Toată lumea îl crede mort, mai puţin cea care îl adusese pe lume. Ea continuă să îl caute şi îl găseşte, după numeroase întâmplări în care vede clar, Providenţa lui Dumnezeu.

Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ

Cea dintâi poezie religioasă purtând semnătura Cristinei Frâncu, intitulată „Isus”, a fost publicată în anul 2002, în „Buletinul Duminical” al Templului Penticostal din Galaţi. Erau versuri fără rimă. Adevăratul debut însă, a avut loc la sfârşitul lui 2008, cu volumul de poezii „Iubirea înlăcrimată”, apărut la Editura Succed Publishing, Medgidia. De ce acest titlu? „Pentru că dintre toate sentimentele ce se nasc în inima umană, iubirea este cel mai frumos. Despre ea s-a scris şi s-a cântat dintotdeauna. Fără ea nu suntem compleţi. La fel ca foamea şi sărăcia, lipsa dragostei distruge omul. Nu ura, ci indiferenţa”, spune autoarea. „Ascunde-mǎ-n iubirea Ta cereascǎ,/ Dulceaţa ei adânc sǎ mǎ pǎtrundǎ;/ În râuri mii din mine sǎ porneascǎ/ Şi ura-n ea pe veci sǎ o cuprindǎ.” (Cuprinde-mă).  În lumina acestor stihuri, poeta adaugă: „Eu nu îmi pot imagina existenţa fără dragoste, însă atunci când iubeşti, se întâmplă, uneori, să suferi. Dar nu despre această dragoste omenească am scris, ci despre cea divină; o iubire jertfitoare care n-a ţinut cont de Sine, dăruindu-Se fără regrete pentru salvarea lumii înstrăinată de Creatorul ei. Iubirea e înlăcrimată, deoarece lacrimile sunt rodul suferinţei, iar omul care întâlneşte Iubirea Divină trebuie să nu uite niciodată tot ce a îndurat Isus pentru el. Titlul volumului este de altfel, titlul poeziei cu care se deschide cartea”.

“Am scris mult mai profund şi mai matur”

Referindu-se la “Iubirea înlăcrimată”, Cristina Frâncu mărturiseşte că a existat o perioadă de doi ani în care nu a scris deloc versuri. “Părea că Cerul e închis pentru mine”, declară ea. “Nu aveam inspiraţie deloc. La aceasta s-au adăugat şi unele critici neconstructive din partea unei persoane. Ţin minte că mă consumam mult din această cauză înlăuntrul meu şi îmi făceam mai mult rău, atunci când stăteam în singurătatea fiinţei mele, în linişte, şi analizam spusele acelei persoane. Apoi, într-o noapte, m-am trezit din somn şi am simţit imboldul să iau o foaie de hârtie şi să scriu. Versurile curgeau unul după altul, asemenea unui izvor. Atunci am scris poezia „Am vrut”. După aceea, am scris mult mai profund şi mai matur. Începusem un nou capitol din viaţa mea.” Dovadă că aşa stau lucrurile este şi faptul că majoritatea poemelor adunate sub genericul “Iubirea înlăcrimată” vorbesc despre dragostea dumnezeiască faţă de fiinţa umană. Cititorul este invitat să îşi amintească întotdeauna cât L-a costat pe Isus răscumpărarea sa; preţul salvării a însemnat moartea unui Sfânt pentru un păcătos. “Şi s-a oprit la crucea-nsângeratǎ/ Proptitǎ pe Golgota ce plânge iar/ Şi picurii din dragostea-Ţi curatǎ/ Îmi dǎruiesc deplin iertarea-n dar.” (Să mă smeresc)

Şi un chip se contureazǎ

„Iubirea înlăcrimată” este rodul educaţiei creştine primite de Cristina Frâncu în copilărie, de la părinţi ei, care au şi încurajat-o în permanenţă, să scrie. Aşa se face că fiecare poezie din “Iubirea înlăcrimată” are în centru dragostea de Dumnezeu, de adevăr şi de frumos şi promovează învăţăturile morale ale Bibliei. Un poem îi este închinat celei care i-a fost primul îndrumător pe calea lui Dumnezeu – mama. „Şi un chip se contureazǎ/ Dintre miile de feţe:/ E fiinţa cea mai dragǎ -/ Mama plinǎ de blândeţe./ Şi din Biblie-mi citeşte/ De-o Împǎrǎţie sfântǎ/ Şi Cuvântul mi-l sǎdeşte,/ Sǎ m-ajute în ispitǎ./ Mǎ învaţǎ rugǎciunea:/ Convorbirea cu eternul;/ Mǎ învaţǎ şi cântarea / Înǎlţatǎ doar prin Duhul…” (Mama). Acest poem se numără printre poeziile din acest volum de debut pe care autoarea le percepe ca fiindu-i cel mai aproape de suflet. Alături de „Mama”, se află „Iubirea înlăcrimată”, „Mai urc o treaptă”, „Primeşte, Doamne, ruga mea târzie”, „Lacrima”, „M-ai deşteptat”, „Mă pierd într-un ocean de îndurare”, „Comoară în cer”, etc.

Mi-e sufletul cuprins de dor

Volumul de versuri „Iubirea înlăcrimată” poate fi considerat o analiză a tristeţii. În estetică, tristeţea rămâne de altfel, una din categoriile esenţiale ale poeziei lirice. Tristeţea implică diferite moduri de manifestare, cum ar fi melancolia sau resemnarea. În „Principiul poetic”, E. A. Poe vorbeşte despre tristeţe-melancolie. Această tristeţe-melancolie se regăseşte şi în stihurile Cristinei Frâncu, însă mult înnobilată, întrucât este aordată dintr-o perspectivă creştină. Trebuie subliniat în acest context faptul că tristeţea, ca şi categorie estetică, implică preponderent trăirile subiective, dar nu arbitrariul. Poeta redă în detaliu propriile trăiri sufleteşti aflate în conexiune cu experienţa creştină acumulată, păstrând însă un ton grav, serios, fară a cădea în lamentaţie. Mai mult, tristeţea se actualizează prin categorii artistice precum ritmul, rima sau melodia, pe care Cristina Frâncu le stăpâneşte în mod exemplar. Autoarea însăşi afirmă că atât experienţa de viaţă, cât şi cea religioasă reprezintă pentru ea surse de inspiraţie, deoarece scrie despre neîmplinirile sale, despre lacrimi şi zâmbete, despre cum este şi despre cum ar vrea să fie pe plan spiritual. „Mi-e sufletul cuprins de dor/ De slǎvile albastre,/ Suspin ades şi mǎ-nfior/ Privind mai sus de astre.” (Dor de cer). Dorul, suspinul, înfiorarea aparţin acelei stări poetice ce predispune la tristeţe, fără a lăsa însă loc, teatralităţii sau ludicului. Autoarea ne transmite o stare afectivă pură, în care lacrima devine cel dintâi simbol al tristeţii, fără a cădea în dramatism. „Din umbra-ntunecatǎ-a lumii,/ Din acest colţ uitat de zile,/ Aştern pe florile Iubirii/ Doar rugǎciuni şi lacrimi grele.” (Cununǎ Iubirii) Nemulţumită de propria stare spirituală, poeta doreşte să se apropie tot mai mult de Dumnezeu. Înţelegând lupta care se dă între bine şi rău, între Duh şi fire, aceasta vrea să se sfinţească zi de zi, să acceadă către idealurile adevărate. „Dar eu urc tot mai departe/ Pe o scarǎ pân’ la cer/ Şi-n al inimii ungher/ Tot sǎdesc frânturi de şoapte./ Le pǎstrez cǎci ele poartǎ/ Vis ceresc descris nedemn/ Când Te-au rǎstignit pe lemn/ Preoţii şi lumea toatǎ.” (M-am îndrǎgostit)

„Iubirea înlăcrimată”

Poemul ce dă titlul cărţii debutează sub semnul iubirii şi al jertfei. Golgota este evocată metaforic, în centrul tabloului aflându-se agonia prin care a trecut Fiul lui Dumnezeu. Un nevinovat este dus la locul execuţiei şi singurele cuvintele rostite de El erau: „Iartă-i, căci nu ştiu ce fac.” „Iubirea Ta stropitǎ e de sânge;/ Un sânge care-a curs pentru iertare,/ Când pe un deal ce şi acuma plânge/ Tu Te jertfeai pe lemnul de salvare./ Cǎci Tu vroiai sǎ-ntorci la altǎ viaţǎ/ Întreaga Terrǎ plinǎ de urgie/ Care zǎcea în beznǎ, necredinţǎ/ Şi-n ea, încet, speranţa sǎ învie.” Mulţimi de oameni se aflau la Ierusalim, când Hristos a fost răstignit, iar inscripţia prin care se certifica faptul că Isus din Nazaret este Mesia urma să fie citită de toţi. Era un adevăr scris sub inspiraţie divină. Astfel, avea „sǎ vadǎ muritorul nemurirea/ Iar pasul sǎ-şi îndrepte cǎtre ceruri/ Şi sǎ priceapǎ care-i e menirea;/ Tu sǎ-i fii Dorul dintre zeci de doruri./ Şi sǎ-i mai fii Iubirea-nlǎcrimatǎ/ De stropi de har, de sânge şi sudoare,/ Sǎditǎ într-o inimǎ curatǎ,/ Sfinţitǎ şi crescutǎ-n adorare.” (Iubirea înlăcrimată)

În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc

Platon vorbea despre bine, adevăr, frumos, sacru, ca valori independente de om şi la care acesta nu poate ajunge decât prin educaţie. Aceste valori sunt specifice creştinsimului şi îl caracterizează doar pe cel care asemenea lui Pavel, s-a întâlnit cu Isus pe drumul spre Damasc. Acesta este momentul deplinei transformări, al schimbării inimii, care nu se realizează decât prin forţa mijlocitoare a Celei de a Treia Puteri a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Autoarea îşi doreşte să trăiască experienţa de pe drumul spre Damasc, conştientă că numai astfel va primi plinătatea puterii dumnezeieşti. „Tânjesc sǎ Te-ntâlnesc ca Pavel/ Pe drumul care duce în Damasc/ Şi de-aş muri ca şi un Abel/ În trup de slavǎ am sǎ mǎ nasc.” (Fiu şi Tatǎ) Poeta este conştientă că nu are cum să fie imună la non-valoarea şi răul promovate de societatea în care trăieşte. Reflecţiile ei asupra stării spirutuale a creştinului denotă convingerea că numai în unirea cu Hristos găsim puterea de a fi biruitori. „Suntem aşa de slabi şi chinuiţi, Isuse,/ De arşiţǎ şi vânturi ne sunt cǎile pline/ Şi-atâţia hoţi încearcǎ prea mult sǎ ne doboare/ Şi sǎ ne smulgǎ iarǎşi încrederea în Tine./ Suntem bǎtuţi de soartǎ, de ploile vieţii/ Şi parcǎ încercarea e mult peste puteri./ Când Tu ne iei în braţe şi ne ridici pe munţi/ Abia atunci pricepem pe ce ‘nǎlţimi ne pui.” (Suntem aşa de slabi)

„Nu scriu de dragul de a scrie”

„Nu scriu de dragul de a scrie, înşirând expresii frumoase, aranjând cuvinte meticulos în versuri, pentru a arăta că am talent”, ne mărturiseşte Cristina Frâncu. „Încerc să creez imagini redând sentimente, mărturisind îngrijorări, slăbiciuni şi atitudini greşite. Nutresc nădejdea că fiecare cititor se va regăsi în versurile mele şi va conştientiza nevoia de schimbare în mai bine din viaţa sa, că va fi mustrat de păcat, dar că va primi atât mângăiere, cât şi încurajare.” Despre acest lucru vorbeşte şi poemul Vasul de lut. Poetei îi este străină pendularea între a urma calea lumii şi calea lui Hristos. Deplina predare în mâinile Olarului este pentru ea o decizie radicală, determinată de pocăinţa autentică şi de dispoziţia de a se lăsa modelată în armonie cu cerinţele lui Dumnezeu. „Şi-atunci am zis Olarului/ Cǎ-mi pare rǎu de fapta mea/ Şi c-am sǎ stau pe roata Lui./ Iar El a continuat milos/ Sǎ plǎmǎdeascǎ vas dorit,/ Sǎ moaie lutul gǎunos./ Şi de atunci la vasul meu/ Tot a lucrat cu al Sǎu har.”

„Poezia e o parte din mine”

În creaţia sa de căpătâi, „Republica”, Platon declara că arta „nu răspunde unei logici strict raţionale: ceva este şi, concomitent, nu este ce se vede; imaginea nu corespunde semnificaţiei sale artistice.” După Kant, opera de artă ne oferă „plăcerea estetică”, iar aceasta este rezultatul unei „judecăţi estetice”. Kant consideră că deşi arta nu corespunde nici unei utilităţi, avem nevoie de ea. Ce se poate spune însă, despre arta creştină şi în speţă despre poezia creştină? Există o utilitate a acesteia, şi dacă da, atunci mai este artă? Dacă avem în vedere confesiunea Cristinei Frâncu, arta creştină îşi dovedeşte atât utilitatea, cât şi rolul estetic. „Pot spune, fără să exagerez, că nu pot trăi fără poezie”, afirmă autoarea. „M-aş simţi goală pe dinăuntru dacă ar trece zile la rând în care să nu fi citit ori să fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituală care mă defineşte şi mă completează. Prin ea, îmi exprim cel mai bine trăirile interioare, frământările minţii, durerile şi bucuriile deopotrivă… În peisajul liricii creştine, în vremea în care trăiesc, nu ştiu câtă nevoie are poezia de mine; ştiu câtă nevoie am eu de ea!” Confirmarea celor de mai sus este poemul „Mă pierd”. „Mǎ pierd într-un ocean de îndurare/ deşi-s un val tivit cu broderie/ de-un Sfânt cu rǎni în mâini şi în picioare./ Când unda mea mânatǎ e de vânturi/ ce vin cu-nfrigurare peste mine,/ mâna-I strǎpunsǎ mǎ alinǎ-n cânturi/ Şi-mi linişteşte dorul meu nǎvalnic/ ce vrea sǎ se descrie în cuvinte.”

Fiul rătăcitor

Cuvintele Cristinei Frâncu sunt inspirate de un Mântuitor care nu Şi-a retras harul nici de la cel ce Îl trădase. Ucenicii înşişi erau oameni păcătoşi şi cu toate acestea, El le-a spălat picioarele, aducându-i prin gestul Său, la pocăinţă. Acest măreţ exemplu al lui Hristos ne vorbeşte despre faptul că suntem aşteptaţi la masa Domnului. „Blândeţea Ta o simt, Domnul meu,/ Când crucea în jos mǎ apasǎ;/ Mǎ-ndemni sǎ alerg pân’ la capǎt, cǎci Tu/ M-aştepţi sǎ şedem la masǎ.” (Iubirea Ta) Cum putem, păcătoşi fiind, să ajungem să trăim o asemenea experienţă absolută? Printr-o întoarcere totală la el, aşa cum este zugrăvită în poemul Eşti gata? – „Eşti gata sǎ pǎşeşti dincolo/ De carapacea ta de fier,/ S-alergi încoace şi încolo/ Şi sǎ te prinzi apoi de cer?/ Sǎ scoţi afarǎ-n vǎzul lumii/ Toţi zeii ce i-ai adunat?/ Cǎci ai umblat sub legea firii/ Şi doar gunoi ai câştigat” – sau în aceste versuri din Tu stai nehotǎrât – „Cǎci El te-aşteaptǎ cu braţe deschise/ Ca sǎ te ţinǎ la piept iubitor./ Întoarce-te din lumi de-acum apuse/ Cǎ te primeşte, fiu rǎtǎcitor.”

„Îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”

„Pentru că lumea în care trăim e tot mai coruptă, plină de minciună, de oameni cu măşti ce creează false aparenţe, îmi doresc ca fiecare creştin să iubească Adevărul”, spune Cristina Frâncu. „Este suficient acest lucru ca toate celelalte – sentimente, fapte, gânduri şi vorbe – să le fie cumpătate. Dragostea de Adevăr transformă şi dă putere să-l iubească şi pe vrăjmaş. Nu ei vor fi cei care vor iubi cu simţăminte sfinte, ci Isus, Adevărul va iubi prin ei. Şi atunci când întunericul acestei lumi se va risipi, în acea Dimineaţă glorioasă, vor fi strămutaţi în veşnicie, pentru eternitate…” Purtând în cugetul nostru acest adevăr, vom descoperi că de fapt, „Nu este greu s-oferi un zâmbet/ Când gândul tǎu de cer e prins,…/ Nu este greu s-arǎţi iubire/ Celui ce-ţi este apropiat;/ Iubind vrǎjmaşul cu iertare/ Vei fi în ceruri strǎmutat.” (Nu este greu)

Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!

„Iubirea înlăcrimată” ne stimulează să privim spre cer, locul unde vom fi strămutaţi. Pentru că pe cruce, Iubirea înlăcrimată a rostit „S-a sfârşit!”, pentru că El a plătit “cu însuşi sângele Său”, pentru că „miroase-a flori de rai şi-a primǎvarǎ/ Şi a parfum de cer înlǎcrimat/ Şi-n suflete tresaltǎ -a câta oarǎ?/ Mesajul sfânt: “Cristos a înviat!” (Cristos a înviat!”), noi, cei păcătoşi ne vom bucura de viaţa veşnică. Până atunci însă, mai avem ceva de învăţat. Iubirea Lui a fost înlăcrimată, pentru ca noi să nu mai trebuiască să deprindem plânsul. În antiteză cu lacrima Lui, nouă ne este adresat un îndemn cu valoare de veste buna: ”Învaţǎ de la toate sǎ zâmbeşti,/ Învaţǎ de la Isus sǎ iubeşti!” (Învaţă) Să urmăm această chemare şi să dăruim la rândul nostru, iubire, însă nu o iubire înlăcrimată, ci acea iubire însoţită de zâmbet, despre care apostolul Pavel spunea că „este îndelung răbdătoare,… plină de bunătate,… nu pizmuieşte,… nu se laudă,… nu se umflă de mândrie,… nu se poartă necuviincios,… nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.” Aceasta este iubirea pe care ne-o propune Hristos.

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona