În iarna anului 1918, în dupa-amiaza de 23 noiembrie, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, un aparat de zbor pilotat de un erou trecut apoi în uitare şi care a murit la 90 de ani, un ceasornicar neştiut de nimeni, aducea mesaj de pace, un sac plin cu manifeste şi o geanta sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea primului-ministru Ion I.C. Bratianu pentru Consiliul Naţional Român Central.
Un personaj uitat din istoria românilor îşi doarme somnul de veci într-un mormânt din Rădăuţi, pe a cărui cruce scrie Vasile Niculescu. Anonim, erou şi apoi din nou anonim, trecut pentru totdeauna în uitare. O viaţă ca un scenariu de film.
La cimitirul din Rădăuţi, singurul din ţara traversat de o cale ferată în uz, se află, din primăvara lui 1981, un mormânt pe a cărui cruce stă scris numele de Vasile Niculescu, un bătrân ceasornicar care s-a stins discret, ba chiar în anonimat, la 90 de ani. Povestea lui se leagă însă puternic de unul dintre cele mai importante momente din istoria românilor. Ziua de 1 decembrie 1918, când Vasile Niculescu era pilot…
Două vieţi a trăit de fapt Vasile Niculescu, două vieţi diferite, ca două romane care se întâlnesc într-un punct crucial. Pe 23 noiembrie 1918, un aparat de zbor pilotat de Vasile Niculescu şi capitanul Victor Precup a plecat de la Bacău spre Blaj, mai exact spre Câmpia Libertăţii, pentru a duce mesajul despre Unire al moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, hotărâtor pentru convocarea Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, deoarece guvernul român, aflat la Iaşi, şi Consiliul Naţional Român Central nu puteau comunica decât par avion, din cauza iernii aspre.
În avionul care a aterizat în dupa-amiaza de 23 noiembrie pe Câmpia Libertăţii, aducând mesaj de pace, se aflau un sac plin cu manifeste şi o geanta sigilată, în care se găsea, printre alte documente, scrisoarea primului-ministru Ion I. C. Bratianu pentru Consiliul Naţional Român Central. Zborul se efectuase la doar 2.600 de metri cu un Farman 40 nr. 3240. Fiecare membru al echipajului avusese faţa protejată de un strat gros de parafină, singura soluţie pentru a supravieţui la -40 de grade Celsius. Piloţii nu avuseseră nici paraşute, nici armament, iar carlinga fusese deschisă pe tot parcursul zborului. După uralele cu care i-a aşteptat mulţimea, curajoşii au mers la Palatul Mitropolitan, iar avionul a fost păzit de opt soldaţi din Garda Naţională, care se schimbau din oră în oră şi se încălzeau la un foc aprins cu lemne. La 6 seara, restaurantul Patria a găzduit şedinţa festivă, când Vasile Suciu, preşedintele Consiliului Naţional Român din Blaj, a anunţat hotărârea ca echipajul Niculescu-Precup să revină la Bacău şi să dea vestea că românii din Transilvania se vor uni cu ţara. Iar la Palatul Mitropolitan s-a hotărât să se ţina o Mare Adunare Naţională la Alba Iulia, pe 1 decembrie.
La plecare, avionul ducea un document oficial a cărui consecinţă a fost cel mai important eveniment din istoria românilor, care şi-au exprimat dorinţa şi sub o formă neconvenţională: punându-şi semnăturile pe pânza avionului. După acest moment ce a schimbat prezentul şi viitorul unei ţări, toată lumea s-a aşteptat ca locotenentul Vasile Niculescu să primească Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a. Ceea ce nu s-a întâmplat. Iar eroul s-a retras încet-încet, a schimbat mai multe oraşe, s-a bucurat şi s-a întristat de anonimatul său. Literatura de aviaţie îl mai ţine minte. Manualele de istorie, mai puţin. Cariera lui aviatică s-a oprit în 1926, la cererea sa, după ce a fost transferat la Centrul de Recrutare din Rădăuţi prin Ordinul 37368/ 1926, emis de ministrul de război. Câţiva ani mai târziu, fostul aviator ajunsese în Regimentul 96 Infanterie, iar în ‘37 era căpitan în rezervă. Din 1918 până în 1937, aviatorul a lucrat la Comandamentul Şcolii de Aeronautică (1924-1925), după ce devenise căpitan în 1923, graţie înaltului Decret Regal nr. 5634, emis în 24 octombrie 1932.
În vara lui 1919, la mai puţin de un an de la zborul istoric, Vasile Niculescu a mai fost o dată încercat de destin. La 23 iunie, avionul pe care îl pilota în timpul unei acţiuni de recunoaştere în Transnistria, a aterizat pe liniile bolşevice, iar el a fost luat prizonier la Odesa pentru o lună întreagă. Ultimele două decenii, în plină Epocă de Aur, le-a trăit într-un Bucureşti cu puţine urme de normalitate. Doar în 1961, în decembrie, a primit, se pare, o scrisoare de la Andrei Popovici, fostul comandant al Gruplui 2 Aeronautic Tecuci, care amintea celebrul şi extraordinarul episod pe care i-l datorează istoria românilor. În rest, uitare…
„Nu este prilej de sărbătoare creştinească şi naţională, care să nu trezească în mine amintirea zborului Domniei tale la Blaj, atunci, la începtul iernii, în anul 1918. Zborul acesta rămâne înscris în istoria şi în analele întregirii neamului românesc. Camarazii tăi zburători te-au aşezat pe cel mai înalt punct al unei întreprinderi zburătoreşti din războiul cel mare şi sfânt. S-a văzut nedreptatea pe care conducătorii ţării din acele vremuri au avut-o faţă de dumneavoastră, de a nu va acorda cinstea cuvenită pentru acel zbor istoric. Nu ştiu de ce, dar parcă tot n-am pierdut nădejdea că voi asista la preamărirea şi la actul de dreptate ce vi se cuvine”. În urma lui a rămas o poveste. Povestea unei mari uniri…
sursă text şi foto adevarul.ro
