ISTORIE După Războiul de Independenţă din 1877-1878, întreg sistemul militar, administrativ şi de menţinere a ordinii interne a fost reorganizat.

ISTORIE S-au îmbunătăţit structurile de bază ale statului român modern; printre ele o atenţie particulară s-a acordat Jandarmeriei.

Necesitatea unei forţe specializate, puternice, a cărei misiune principală să o constituie paza şi ordinea de stat, asigurarea liniştii şi libertăţii cetăţeanului, protecţia proprietăţii, precum şi a modului de aplicare şi respectare a legilor ţării, au determinat intensificarea acţiunilor factorilor de conducere politică şi militară pentru elaborarea unei legi de organizare a Jandarmeriei rurale.

O primă încercare are loc în 1885 când generalul Radu Mihail, prefectul Poliţiei Bucureşti a elaborat un proiect de lege pentru organizarea Jandarmeriei în întreaga ţară, dar din cauza divergenţelor de opinie dintre partidele politice, nu s-a concretizat.

Doi ani mai târziu, în mai 1887, primul ministru I.C. Brătianu, cu prilejul expunerii de motive la Legea comunală aprecia că ”gendarmeria comunală rurală va fi mai bună decât poliţia rurală de până acum.” De altfel, Legea comunală adoptată la 7 mai 1887 stipula la Art. 82: „printr-o lege specială se va organiza un serviciu de gendarmerie comunală rurală, determinându-se condiţiile de numire, grade. Uniforme, salariul, atribuţiile şi relaţiile de serviciu. Oamenii din serviciul gendarmeriei comunale sunt asimilaţi militarilor în activitate şi se bucură de toate scutirile acordate acestora. Gendarmeria se va organiza pe despărţituri cuprinzând o circumscripţie de 3-4 comune. Spesele trebuincioase unei despărţituri se vor repartiza între comunele dintr-o circumscripţie şi se vor înscrie obligatoriu în buget”.

Lipsa resurselor băneşti a întârziat până în anul 1893 materializarea acestei legi.
Iniţiativa lui I.C. Brătianu şi a liberalilor certifică un moment de clarificare între structurile de jandarmerie propriu-zis militare şi cele pe care le-am numi militar-poliţieneşti.
Meritul pentru deplina clarificare a rolului, locului, organizării Jandarmeriei rurale îi revine, desigur, guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, care a elaborat şi prezentat Parlamentului, în ianuarie-februarie 1893, Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale.

Această lege a fost promulgată prin Decretul regal nr. 2919 din 30 august 1893 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1893. Practic, Jandarmeria rurală sau Gendarmeria rurală (cum apare în documentele vremii) a luat fiinţă după 1 ianuarie 1894. Potrivit Decretului-lege într-o primă etapă, la 1 ianuarie 1984, s-au constituit structuri organizatorice în judeţele aflate în zona de responsabilitate a Corpului 2 armată (Muntenia) şi Corpului 4 armată (Moldova), iar cu data de 1 aprilie 1894 în judeţele aflate în zona de responsabilitate a Corpurilor 1 şi 3 armată (adică Oltenia şi judeţele Covurlui, Putna, Rm. Sărat, Constanţa şi Tulcea).

Totuşi, datorită insuficienţei resurselor băneşti aplicarea legii s-a efectuat eşalonat pe durata a doi ani (1894 – 1896). Nefiind alocate fonduri băneşti în bugetul pe anul 1894 în urma solicitării Ministerului de Interne s-a aprobat un credit extraordinar de 714.445 lei, pentru cheltuieli în trimestrul I/1894.

Legea Jandarmeriei rurale din 1 septembrie 1893 prevede instituirea unui corp de pază şi ordine cu caracter militarizat în toate localităţile rurale din ţară deoarece structurile anterioare – practic neprofesionalizate, nu făceau faţă situaţiei complexe de pe teren şi nici nu corespundeau unui stat modern european.

Demn de remarcat este faptul că legiuitorul (Lascăr Catargiu în principal) a pus accentul pe atribuţiile Jandarmerie rurale de „a veghea în comunele rurale, la siguranţa publică, la menţinerea ordinii şi executarea legilor.” Totodată, se mai stipula garantarea unei circulaţii normale şi civilizate pe principalele căi de comunicaţii ale ţării.

În pofida a ceea ce s-a afirmat din rea voinţă şi necunoaştere a realităţilor de către regimul totalitar, principalele misiuni ale Jandarmerie rurale nu erau de reprimare violentă armată a populaţiei ci de „supraveghere neîntreruptă” şi „acţiune preventivă”, ambele constituind „esenţa serviciului său.”

Jandarmeria rurală făcea parte din structura organizatorică a Ministerului de Interne. În ceea ce privea îndeplinirea atribuţiilor stabilite prin lege cadrele Jandarmeriei rurale aveau calitatea de „agenţi şi ofiţeri ai poliţiei judiciare”, subordonându-se Ministerelor de Justiţie şi Public, iar din punct de vedere al disciplinei comandamentului şi intervenţiei militare Ministerului de Război.
În fiecare judeţ, prefecţii reprezentau autorităţile superioare ale unităţilor de jandarmi dislocate în cadrul acestuia, în materie de siguranţă şi ordine publică. La unităţile administrativ-teritoriale, plase şi comune se constituiau plutoane şi secţii de plasă subordonate subprefectului de plasă, respectiv pichete de jandarmi aflate în subordinea directă a primarilor comunali.

Din punct de vedere al misiunilor de poliţie judiciară jandarmii se subordonau judecătorilor de instrucţie şi procurorilor. La nivelul eşalonului superior, unităţile (subunităţile) de jandarmi erau conduse de Inspectoratul General al Jandarmeriei şi de ajutoarele sale. Fiecărui judeţ îi corespunde o companie de jandarmi călări şi pedeştri, comandate de cadre din armata activă trecute în statele de organizare ale Jandarmeriei.

Interesant este faptul că prefectul de judeţ nu putea să dea din proprie iniţiativă ordine trupelor de jandarmi fără aprobarea Ministerului de Interne. La fel de interesant este faptul că toate cadrele din trupele de jandarmi trebuiau să provină din armata activă prin trecerea lor în disponibilitate pe durata unui angajament de minimum 5 ani; militarii erau recrutaţi numai dintre cei care aveau cunoştinţă de carte, minimum trei clase, ştiau să scrie şi să socotească, aveau o înălţime de minimum 1.65 m şi o înfăţişare plăcută.

La încadrarea în Jandarmeria rurală, jandarmii indiferent de grad erau obligaţi să depună jurământul care avea următoarea formulare:”Jur credinţă M. S. Regelui, de a ne supune capilor mei, în tot ceea ce privesc serviciul la care sunt chemat şi de a întrebuinţa în exerciţiul funcţiunii mele puterea ce îmi este dată numai pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice şi îndeplinirea legilor.”

Din punct de vedere al întreţinerii trupelor de jandarmi această sarcină cădea în responsabilitatea consiliilor judeţene sau comunale. La 24.09.1893 a fost adoptat şi Regulamentul de aplicare a Legii asupra Jandarmeriei rurale (din 1 septembrie 1893), care cuprindea 409 articole cu precizările necesare aplicării Legii Jandarmeriei rurale.

Articolul 1 din acest regulament preciza că organizarea Jandarmeriei rurale, aşa cum era stabilit prin lege, făcea din această instituţie un corp militar ”pus la dispoziţiunea ministrului de interne, pentru a asigura ordinea şi siguranţa publică ”; iar pe linia atribuţiunilor de poliţie judiciară se subordonează ministerelor de justiţie şi public, iar ministrului de război pentru „disciplină, comandament şi instrucţia militară a trupe”.

La 1 septembrie 1893 legiuitorii s-au străduit să păstreze caracteristicile militare (organizare, disciplină, selecţia cadrelor, pregătire militară, dotare) şi să le însereze într-o structură de menţinere a ordinii interne pe ansamblul teritoriului ţării, în mediu rural, unde trăia aproape 80% din populaţia României; edificarea acestei structuri a fost necesară datorită complexităţii problemelor cu care se confrunta societatea românească din acea vreme, precum şi insuficienţei vechiului sistem improvizat de poliţie la sate.

sursa foto