Doamne, cât de bine poate scrie Ioan Es. Pop! După ce apuci să citești câteva versuri, îţi dai imediat seama că ai de-a face cu un poet de o mare fineţe intelectuală. Îmi place enorm la acest autor uriașa putere de a înţelege nevăzutele mecanisme care stau la baza evoluţiei (sau involuţiei) societăţii.

Nu cred că un mare analist politic sau un conferenţiar de seamă ar putea să mă convingă mai mult decât o face poetul născut în Vălenii Șomcutei. Pentru mine, Ioan Es. Pop este un autor  foarte ciudat. Văd în scrierile sale un existenţialist retușat, care se autocenzurează mai mult decât ar trebui. Poate ar fi desuet să spunem că el reușește să creeze chestii spectaculoase, ridiculizând monotonia și plictisul. Miezul ascuns al liricii sale te pune pe gânduri.

Am elogiat odată volumul Ieudul fără ieșire. Am crezut atunci că poetul s-a autodepășit, că altceva mai profund nu va putea scrie niciodată. Ce bine îmi pare că m-am înșelat! În tot ce scrie văd o permanentă (ne)adaptare la viaţa pe care, noi, contemporani cu el, nu o percepem din cauza unei beţii vătuite a simţurilor, deseori amorţite.

Ioan Es. Pop, după părerea mea, nu vrea decât să dilate niște stări de lucruri care lui i se par (ne)strigătoare la cer. Poate că pe noi nu ne supără, pentru că nu avem sensibilitatea sau puterea lui de a înţelege. În fond, minţile luminate ale societăţii tocmai această menire o au: să facă lumină acolo unde noi nu suntem capabili să vedem.

Un fragment dintr-un poem scris de Ioan Es. Pop. Comentariile sunt de prisos. Sper să începeţi să-l luaţi în seamă pe acest autor. Garantez că merită.

„primăvara devreme, oamenii dorm mai mult.

după atâta iarnă, calciul din oase s-a dus

și  nici războaiele nu pot începe acum,

pentru că războinicii dorm pe ei de oboseală.

abia din aprilie dac-o mai fi să înceapă

o nouă campanie, cu mai mulţi morţi.

altfel de ce s-o începi?

nici la marea neagră nu e altfel,

deși războaie nu mai sunt de șaizeci de ani

și chiar dacă acum primăvara a

venit mai devreme, iar oamenii

s-au trezit mai din timp,

armele-s ruginite, iar cei care s-au trezit

nu știu împotriva cui să le îndrepte.

e o mare liniște peste tot.

și nu te bagi în război dacă nu știi

de partea cui pierzi.

locuiesc într-o ţară mică,

în care viitorul este și el mic.

când voi isprăvi aceste rânduri,

voi dispărea și eu, pentru că

o ţară mică și grăbită ca asta

nu poate îndura prea mult trecut.

și dacă nu poate îndura prea mult trecut,

e puţin probabil să ducă în spate

prea mult viitor.

bine măcar că prezentul înaintează.

deși nu-i ia cu sine pe dispăruţi.

marele nostru noroc în clipa asta

este că am uitat. și că suntem pregătiţi

să uităm în continuare”.

***

Irina Bobota era o abonată constantă aL cotidianului la care lucram. Avea peste 70 de ani și locuia în localitatea Câmpulung la Tisa. Din când în când îmi trimitea câte o scrisoare. Prima dată a făcut-o în toamna anului 2005. Irenke neni m-a înștiinţat despre faptul că o barză născută în primăvară, într-un cuib din apropierea casei sale, a ratat călătoria spre „ţările calde”, deoarece din cauza unei greșeli de „pilotaj” s-a izbit de un stâlp de beton fracturându-și un picior.

Irina a adoptat-o imediat, i-a pus piciorușul în atele, a tratat-o cu medicamentaţia adecvată până s-a însănătoșit, dându-i  drepturi depline în curtea ei plină de orătănii. Curând, toată comunitatea a fost conectată la acţiunea de salvare a bărzăunului care a fost „botezat” Adam. Pescarii veniţi de pe Tisa lăsau o parte din „agoniseală” lui Adam. Copiii s-au întrecut în acţiuni de procurare a hranei, gospodinele aduceau măruntaiele păsărilor sacrificate în bătătură.

Adam se simţea ca în sânul lui Avram și nu avea de ce să regrete zborul frânt. În toamna următoare, urmând „chemarea străbunilor”, Adam s-a despărţit de ospitalierele lui gazde plecând „spre alte zări de soare pline”. Doamna Irina îmi scrie că îl  așteaptă pe Adam în fiecare primăvară, dar el, nerecunoscătorul, nu vine.

Nu știu cum aș putea comenta această întâmplare simplă, plină de înţelesuri. Să nu fi păţit ceva Adam. El de la bun început s-a dovedit a fi un ghinionist. Sper că, în cele din urmă, Adam va găsi drumul către adevărata lui casă.

Doamnă Irina, nu vreau să mă înţelegeţi greșit (vă respect prea mult), dar să știţi că și în lumea zburătoarelor funcţionează anumite reguli pământești. Sigur necuvântătoarele au luat ce e mai prost de la noi, pământenii. Înţeleptul Menander spunea că oamenilor, după primirea darului, repede le îmbătrânește recunoș­tinţa. Sigur, chestia asta e valabilă și la păsări.

***

„Dumnezeu este aici, pe pământ, cea mai populară dintre fiinţe. În mijlocul câmpului, rezemat în unealta sa, ţăranul își ridică ochii spre cer și, printr-o mișcare simplă, ca și inima sa, le arată copiilor pe Dumnezeu. Sărmanul îl cheamă, muribundul îl strigă, cel rău se teme de el, cel binevoitor îl slăvește, mai marii lumii i se închină, armatele îl pun în frunte. Victoria – lui îi aduce laudă. Înfrângerea – în el caută ajutor. Nu este timp, nu este loc sau împrejurare unde Dumnezeu să nu fie chemat și unde să nu se arate” (H.D. Lacordaire)

***

Nicolae Manolescu crede că Ţiganiada lui Ioan Budai Deleanu este una dintre cărţile mari ale literaturii române, dar care nu se mai citește. Dacă ar fi apărut atunci când a fost scrisă (1812), ar fi fost probabil ca un uragan, ar fi schimbat total modul în care se scria poezie în secolul al XIX-lea. A apărut 50 de ani mai târziu, când romantismul se terminase, iar Ţiganiada, o operă preromantică, nu mai interesa pe nimeni. Și azi ea e citită doar de specialiști. Ar fi o prostie să fie introdusă în manualele școlare, pentru că elevul nu ar înţelege nimic din ea. Ce să facem, viaţa capodoperelor nu a fost niciodată prea ușoară.

Grigore Ciascai