Ziua de astăzi este patronată de Moş Ajun. Ca şi zilele săptămânii, evenimentele Ajunul şi Crăciunul au fost personificate de români, devenind Moş Ajun şi Moş Crăciun. Amândoi sunt Moşi, pentru că vin din negura timpului, au în imaginarul popular bărbi albe până în pământ, sunt darnici şi cutreieră în aceste zile lumea aducând bucurie.
Vestirea Naşterii începe cu cetele de colindători, din Ajunul Crăciunului. Bună dimineaţa la Moş Ajun este în egală măsură anunţarea sărbătorii şi urarea de bunăstare, legată de străvechiul cult al fertilităţii.
“Părintele Stăniloae mărturisea că atunci când Tatăl L-a trimis pe Fiul la plinirea vremii, I-a spus: «Mergi şi mântuieşte-Ţi fraţii! Dezvăluie-le chipul. Chipul Tău să se arate în ei». Acesta este sensul întrupării Domnului – să scoată la lumină chipul Lui în noi, chip după care am fost creaţi. Şi aceasta caută şi acum Maica Domnului prin umblarea ei tainică în lume – să-L nască pe Hristos în noi. Să ne oferim şi noi spre a-I fi sălaş. Aşa vom înţelege mai bine stihurile colindului: Astăzi s’a născut /Cel făr’ de’nceput”.
Când Fecioara Maria a fost cuprinsă de durerile facerii, a cerut adăpost lui Moş Ajun. Acesta a trimis-o la fratele lui mai mare şi mai bogat, Crăciun. Crăciuneasa i-a oferit adăpost, dar numai în staul, temându-se de mânia soţului ei, om rău şi necredincios. Aşa s-a născut Christos în ieslea din Betleem, sub steaua magică vestind venirea lui pe lume celor Trei Magi. Furios, Crăciun i-a tăiat mâinile soţiei sale, dar Maica Domnului i le-a lipit la loc. A fost o minune făcută, prin ea, de Iisus. În unele reprezentări ale Naşterii, scena este figurată chiar în prim-plan. Văzând minunea, Crăciun s-a înspăimântat şi s-a căit, cerându-i iertare lui Dumnezeu. El şi-a împărţit toată averea copiilor săraci şi de atunci, în fiecare an, vine cu daruri pentru cei mici.
Ritualurile legate de Crăciun încep pe 20 decembrie, de Ignat, când se sacrifică porcul şi se începe pregătirea mâncărurilor specifice: cârnaţii, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi, în ziua de Ajun, nelipsitul cozonac. Ignat este divinitatea solară care a preluat numele şi data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul din calendarul ortodox. Animalul sacrificat în această zi este simbolul zeului care moare şi renaşte împreună cu timpul, la solstiţiul de iarnă. În antichitate, porcul era simbol al vegetaţiei.
Din seara de 23 decembrie încep patru zile marcate de magia sărbătorilor. „Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea aceasta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasurile îngereşti se aud atunci în cer, dar numai cei fără de păcate le pot auzi. Cei care vor, stau toată noaptea treji şi păzesc clipa când se deschide cerul. Atunci se aude o toacă de sus, iar cocoşii încep să cânte”, scrie neuitatul Radu Anton Roman.
Colindul începe după reguli bine stabilite. În seara de Ajun colindă doar copiii, simboluri ale purităţii. În ziua de Crăciun colindă flăcăii.
Împărţiţi în cete conduse de un vătaf, trec din casă în casă strigând: „Bună-dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi, ori nu ne daţi”. Colindatul diferă de la o zonă la alta. În Transilvania, ei sunt primiţi în case şi trebuie să aţâţe focul, fiind priviţi ca aducători de noroc. În Oltenia, poartă o prăjină, care are în vârf o basma cu un ban de argint, fire de busuioc şi tămâie, iar gazdele le dau boabe de grâu şi de porumb pe care trebuie să le arunce prin casă ca să aducă noroc. Colindătorii primesc colindeţe (colaci), mere, pere, nuci. În sate, colindatul este foarte preţuit, oamenii crezând că şi Iisus a fost cu colinda când era copil. Colindelor le sunt asociate şi măştile, de capră sau de urs, în mod obişnuit.
Ceata de colindători merge din casă în casă, cu un întreg arsenal format din clopoţei, beţe, bice, menit ca, prin zgomotul făcut, să alunge forţele malefice. În acelaşi sens trebuie amintite jocurile cu măşti: capra, ursul, căluţii, dar şi ceata de mascaţi care stigmatizează cusururile membrilor comunităţii. În unele sate, membrul cel mai vârstnic al familiei aruncă în drumul colindătorilor boabe de grâu şi de porumb. Bătrânii spun că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânţa pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor.
În unele locuri, în noaptea Crăciunului se poate întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleim sau Irozii, la care participă copiii. Este o dramă religioasă înfăţişând misterul Naşterii Domnului. Personajele sunt Irod şi ceata sa de Vicleim, un ofiţer şi soldaţi îmbrăcaţi în costume de ostaşi romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi în unele părţi o paiaţă. Colindătorii poartă în unele părţi ale ţării un chivot în forma unei biserici, din speteze din scânduri lipite cu hârtie unsă cu untdelemn, ca să devină transparentă, prezentând-l pe Irod în grădina sa, înconjurat de ostaşi, şi simbolizând Uciderea pruncilor. Tinerii imaginează mici scenete în care reprezintă Naşterea lui Iisus şi venirea magilor călăuziţi de stea, primirea lor de către Irod şi încercarea acestuia de a afla de la ei locul Naşterii Domnului.
Vicleimul a apărut la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi legată de misterul celor Trei Magi ai Evului Mediu. Introdus de timpuriu în Germania, a pătruns la noi prin intermediul saşilor din Transilvania. Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ţinuturi: Muntenia, Moldova şi Ardeal. Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat partea profană, jocul păpuşilor.
În prima zi de Crăciun, evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei Trei Regi Magi, copiii merg din casă în casă cântând Steaua sus răsare…. “Stelarii” au pe cap corone de hârtie poleită.
Colindele de iarnă sunt texte rituale, cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: Iată vin colindătorii de Tiberiu Brediceanu, O, ce veste minunată de D.G. Kiriac, Domnuleţ şi Domn în cer de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.
Obiceiul bradului împodobit, de dată mai recentă, a prins rădăcini, în sate podoabele fiind confecţionate din materiale la îndemână, între care firele de cânepă, conurile de brad, hârtia, covrigii şi nuielele devin materie primă pentru îngerii, steaua sau coşuleţele prinse de crengi.
În Ajunul Crăciunului, în multe zone ale ţării sunt practicate rituri în care tradiţia religioasă înglobează elemente păgâne, legate de moarte şi renaştere, cu elemente vizând influenţarea recoltei din anul viitor, sănătatea oamenilor şi bunăstarea.
La cântatul cocoşilor, gospodinele încep să facă aluatul pentru turtele cu miez de nucă şi miere, ce vor sta, alături de o sticlă de vin roşu, de colaci şi de mâncăruri de post, pe masa din „casa mare”, în aşteptarea preotului care vine cu icoana şi care le va sfinţi. Turtele vor fi mâncate apoi de cei ai casei şi împărţite vecinilor. În seara aceleiaşi zile, copiii şi feciorii încep colindatul, care durează până la Anul Nou, când urează sănătate şi prosperitate, în obiceiul Sorcovei, şi chiar, în unele locuri, până la Bobotează.
În ziua de Ajun, la ţară se coc cozonacii, iar rachiul este prohibit, fiind invenţia diavolului. Ceremoniile culinare de Crăciun sunt legate în primul rând de colaci şi de turte, pâinea devenind un simbol sacru. Ei sunt mâncaţi la ospeţele rituale, sunt daţi colindătorilor şi împărţiţi pentru sufletele morţilor. Colacii sunt în general rotunzi, dar în unele locuri pot avea formă de potcoavă sau de stea, întruchipând Soarele, Luna şi stelele de pe cer. Sunt făcuţi din făină, apă şi sare. În Moldova, turtele, frământate din aceleaşi ingrediente, sunt apoi înmuiate în sirop făcut din miere (iar la casele mai simandicoase şi cu vanilie sau o cană de ceai de tei, iasomie şi petale de trandafir) şi sunt presărate cu nucă prăjită sau mac.
Mâncărurile tradiţionale pentru masa de Crăciun erau (şi sunt încă) sarmalele cu carne de porc în varză murată, toba, cârnaţii proaspeţi sau puţin afumaţi, şi sângeretele, iar la desert, cozonac. Ele au, în unele cazuri, şi pitoreşti nume metaforice, iar unele sunt învestite cu puteri speciale. Printre acestea din urmă se numără sângeretele pentru că, după credinţele populare, la unele sărbători vederea sângelui este benefică. Se spune că, dacă nu auzi de Ignat guiţatul porcului tăiat, trebuie să te înţepi la un deget, ca să vezi fie şi numai o picătură de sânge.
La sarmale se dovedeşte priceperea gospodinelor. Mari, fierte la un loc cu carne afumată, mărar şi cimbru, ca în Transilvania, umplute cu carne în care se pune şi morcov, pastă de roşii, ardei iute, orez şi vin, aromate cu mărar, cimbru şi foi de dafin în Muntenia sau mici şi elegante în Moldova, ele se servesc fierbinţi, cu mămăligă, cu sau fără smântână, după obiceiul locului. Şi cârnaţii au reţete diferite de preparare, după regiune. Şi, bineînţeles, nu există Crăciun adevărat fără piftii sau răcituri.
În ceea ce priveşte cozonacii, regină rămâne Moldova. Reţeta lor, oferită de Păstorel Teodoreanu, cuprinde nu mai puţin de 150 de ouă. În dimineaţa Crăciunului toată familia merge la biserică. Oamenii se întorc acasă după slujbă şi duc pomană celor care nu au avut ce să sacrifice de Ignat.
Gospodinele pun apoi pe masă tot ce au pregătit pentru această zi: tobă, caltaboşi, piftie, sarmale, friptură de porc, cozonac, prăjituri. În zonele rurale, mai ales în Moldova şi în Oltenia, sarmalele se fac într-o oală de lut, care este stropită cu apă, ca să nu crape. Astfel se coc în tihnă, uniform şi au o aromă deosebită.
Bărbaţii au grijă de băuturi: ţuică fiartă cu piper şi uşor îndulcită, vinul fiert, servit în căni din lut. Veselia trebuie să domnească peste tot, în toate inimile. După ce toţi membrii s-au săturat, masa nu se strânge, se lasă chiar şi peste noapte pentru ca familia să aibă parte de un an îmbelşugat.
Din ce în ce mai mult, în zonele urbane în special, sărbătoarea şi-a pierdut caracterul spiritual, devenind o petrecere tradiţională. Atmosfera de bucurie sacră este adusă de concerte, de expoziţii de artă sacră, iar fericirea copiilor care nu mai colindă în cete pe străzile oraşului se mută în târgurile de Crăciun, la care poţi găsi preparate tradiţionale pe care gospodinele nu le mai pregătesc în casă. La rândul lor, târgurile devin locuri eterogene, în care nostalgia tradiţiei şi bucuria sărbătorilor se îngemănează.
Iniţial sărbătoare religioasă, Crăciunul a primit, de la începutul veacului al XX-lea, şi o conotaţie laică, fiind celebrat şi de către necreştini, ca o sărbătoare tradiţională a oferirii darurilor.
Să nu uităm însă că, indiferent de mulţimea darurilor, Crăciunul este, în primul rând, ziua în care ar trebui să cântăm, împreună cu colindătorii Astăzi s-a născut Christos, Mesia chip luminos. (cotidianul.ro)
