Fotograful băimărean Cosmin Bumbuț, care a câștigat, recent, un premiu la Sony World Photography, la categoria Arhitectură, a declarat, într-un interviu acordat AGERPRES, că preferă să se implice în proiecte care îi plac și de care poate fi mândru.

Cosmin Bumbuț a lăsat în urmă o carieră de fotografie de advertising și modă pentru a documenta subiecte cu implicații sociale – viața deținuților în penitenciare, violența în familie, sărăcia.

De peste un an locuiește într-o autorulotă cu care se deplasează pentru a documenta, alături de jurnalista Elena Stancu, subiecte din țară și străinătate. Despre noul stil de viață, Cosmin Bumbuț spune că nu este ușor, dar este ceea ce își dorește și este metoda prin care poate realiza proiecte de care este mândru.

Unul dintre cele mai recente proiecte fotografice ale sale Camera intimă prezintă acest gen de încăperi din penitenciarele românești.

Camera intimă a primit Locul I la categoria Arhitectură a Premiilor Sony World Photography, la sfârșitul lunii aprilie. Pentru că nu avea ținută de gală, Cosmin Bumbuț a mers la festivitatea de premiere, de la Londra, cu un costum împrumutat de la violonistul Alexandru Tomescu. 

Ai câștigat recent locul I la secțiunea Arhitectură cu proiectul Camera intimă. Într-un interviu anterior, spuneai că seria aceasta de fotografii nu a început ca un proiect în sine… Care este, de fapt, povestea seriei Camera intimă?

Prima cameră intimă pe care am fotografiat-o a fost cea de la Aiud și am fotografiat-o în 2008, când cred că în zilele alea s-a dat în folosință. Și prima idee care mi-a venit a fost să o fotografiez cu oameni înainte și după folosirea camerei intime. Am așteptat pentru asta vreo două-trei zile să primesc toate aprobările și ce mai aveam nevoie. Am făcut fotografia și m-am gândit că ar fi bine să continui ideea. Dar inițiativa asta a venit după ce am plecat de la Aiud. Problema cu fotografiile de la Aiud era că personajele din cadru erau mult mai importante decât camera intimă și era mult mai importantă povestea lor decât decorul din acea încăpere și povestea ei, a încăperii respective. Și atunci m-am gândit că ar fi bine să folosesc camerele intime goale.

Bănuiesc că prima fotografie, de la Aiud, a făcut parte din proiectul tău Bumbata (album cu mărturii foto și scrise ale deținuților din penitenciarele românești).

Da, am fotografiat pentru Bumbata și fotografia cu două persoane și fotografia cu cele două persoane care au folosit camera intimă chiar a apărut în album. Dar nu a apărut camera intimă goală. A apărut o cameră intimă folosită.

Pentru proiectul acesta specific care a urmat, câte camere intime ai fotografiat și cât de greu a fost sau cât de ușor a fost să obții aprobări?

Vreau să spun că m-a ajutat foarte tare Dana Cenușă, fostul purtător de cuvânt al Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) care, din păcate, a murit săptămânile trecute. Dana Cenușă, cum zicea Eugen Istodor, a deschis penitenciarele pentru presa din România. A avut o deschidere și o transparență care nu cred că au fost până la ea și sper să continue. Dana, în 2005, când m-a invitat să fotografiez la Aiud, atunci a invitat mai mulți fotografi și mai mulți jurnaliști să intre în închisori. Atunci, cei de la Jurnalul Național au scos un album foto despre deținuți și s-a scris foarte mult despre sistemul penitenciar din România, în perioada respectivă, 2005-2008.

Păstrând legătura cu ei, cu cei de la ANP, adică am mai făcut workshop-uri la Târgușor, nu mi-a fost greu să obțin aprobările, pentru proiectele mele, ajutându-i și în proiectele lor. I-am ajutat la festivalul de teatru, am avut expoziții fotografice la festivalul de teatru. Și atunci când am cerut aprobarea, ei m-au ajutat. Aprobări am avut din 2011, că atunci am început să lucrez serios. Aveam aprobări pentru 30 și ceva de penitenciare doar că, financiar vorbind și de timp… nu îmi permiteam să stau. Doar ca să mă deplasez și să dorm undeva lângă ele costa foarte mult.

În 2011 mi-am permis un fel de turneu și am fotografiat 16 penitenciare, după care m-am oprit și am fost nesigur, foarte nesigur: Ce fac, le fotografiez pe toate? Inițial mă gândeam să fac o expoziție cu vreo 20 de imagini, 24. Și după aceea m-am gândit: Bun, dar ca să am o expoziție cu 24 de imagini, trebuie să le am pe toate. Și așa am reînceput proiectul. Și în 2013 am cerut din nou aprobarea din 2011 pe care de fapt o aveam, am reînnoit-o și am mai fotografiat 16 sau 18 penitenciare. Și … cred că din comoditate, nu m-am dus la cele din București, pentru că stăteam în București – adică Jilava și Rahova, pe care cred că le-am fotografiat în 2014. La sfârșitul lui 2014, am aflat că mai sunt niște penitenciare, niște camere intime în țară, pe care nu le am. Și acum mă apropii de Tichilești, după care o să mă duc la o cameră intimă lângă Poarta Albă, nu chiar de la (Penitenciarul) de la Poarta Albă, ci de la o secție exterioară, și ultima cred că va fi una de la Ploiești.

Pe Facebook, înainte de gala de premiere de la Londra, îl menționasei pe Alexandru Tomescu, pentru că ți-a dat costumul lui. A fost o glumă sau…nu?

Nu e nicio glumă. Nu am avut niciodată un costum, darămite black tie. Nu am purtat niciodată. Și cei de la Londra, când m-au anunțat și m-au chemat, au spus că e ținută obligatorie  black tie și atunci m-am speriat, am zis: De unde naiba fac rost de un black tie? Am tot întrebat diverși prieteni și pe urmă mi-am adus aminte de Tomescu, care are aproape statura mea. Și atunci, cu câteva zile înainte de Londra, m-am dus la Tomescu și am încercat costumele lui de concert, în afară de frac. Cu frac am zis că nu mă duc. Le-am încercat pe toate și a ieșit ăsta, cu care m-am dus.

Spune-mi despre proiectul tău – Teleleu, care este unic, cel puțin în România, cred. Tu și jurnalista Elena Stancu v-ați mutat într-o autorulotă cu care circulați pentru a găsi povești pe care să le spuneți. Cât de greu a fost să iei această decizie de schimbare de mod de viață. La un moment dat, mărturiseai într-un interviu mai vechi că îți este destul de greu să te deplasezi.

Pentru mine, decizia de a mă muta Teleleu nu a fost așa de grea. Mai greu cred că i-a fost Elenei care a renunțat la job. Mie mi-a convenit această decizie pentru că ne deplasăm mai ușor și facem lucrurile mai rapid. Dar încerc să mă pun în pielea cuiva care a fost angajat. Cred că Elenei i-a fost mai greu. Decizia a venit… și puțin forțată și ne-a și plăcut. Elena a câștigat o bursă Balkan Fellowship, pentru care a lucrat în timpul ei de concediu. În același an, Elena și cu mine am câștigat bursa Carter. Și nu mai aveam deloc timp liber, pentru că trebuia să facem în același an două burse. Și atunci aveam mașina asta și am zis: Hai să ne mutăm în mașină! Reducem cheltuiala din București, pleci de la serviciu și putem să ne deplasăm și oricum avem de documentat o grămadă de lucruri prin țară și o să facem asta cu mașina. Asta a fost, pe scurt. Asta a fost hotărârea, dar practic a durat până să ne mutăm. Alesul lucrurilor folositoare a durat cam trei săptămâni – o lună.

Lucrurile esențiale pentru un jurnalist care locuiește într-o autorulotă care ar fi?

Elena lucrează pe iPad, folosește două reportofoane, multe carnețele, multe pixuri… Eu am un aparat… mi-am redus foarte mult trusa foto, am miniaturizat-o și am renunțat la multe aparate. Am un singur aparat. Și lucrez și eu foarte mult pe iPad, din cauza curentului electric.

E vreun lucru pe care îl regretați referitor la viața voastră trecută de la bloc… apa curentă, de exemplu?

În rulotă trebuie să intri într-o rutină pe care trebuie să o respecți zi de zi, pentru că nu îți permiți… adică, de exemplu, nu poți să îți lași lucrurile împrăștiate. Pentru că dacă îți lași lucrurile împrăștiate nu mai poți să urci în pat sau să speli vasele și nu mai poți să lucrezi. Organizarea poate părea ceva normal pentru o persoană, dar pentru mine e greu, pentru că sunt foarte dezordonat. După care, într-adevăr, mai sunt lucrurile care țin de apă, gaz, canalizare… care trebuie făcute. Într-o casă normală nu îți pasă de unde vine apa și cum consumi.

Noi trebuie să știm exact un consum al apei și cât este rezervorul de apă. Noi știm cu cât facem duș, facem duș cu opt litri de apă. Apoi gazele… sunt niște lucruri care trebuie făcute o dată la două zile, importante pentru casa asta… Și trebuie să ne gândim de unde luăm apă. Pentru că în România nu e ca în celelalte țări, unde apa e la orice colț de stradă. Nu, în România trebuie să ceri apă de la oameni. Trebuie să te întâlnești cu niște oameni, să le intri în curți, să iei apă.

Aveți un sistem de finanțare a proiectului Teleleu și printr-un abonament la vederi pe care le trimiteți admiratorilor, regulat. Cum a venit ideea acestor vederi?

Ideea vederilor Teleleu a venit înainte să ne mutăm, dar aveam mașina. Teleleu ne-am mutat în noiembrie și mașina o aveam din mai. Și mașina am folosit-o așa, să mai mergem vara la mare. Și cred că vara, la mare, în 2013, am trimis de la Corbu vederi mamelor noastre cu niște fotografii și Dragă mamă, salutări de la Corbu, noi suntem bine etc. Le-am pus în plic și atunci mi-a venit ideea: Ce-ar fi dacă ne-am finanța o parte din drumurile astea cu aceste vederi? Vederile pe care le trimitem sunt așa dragă…Georgel … salutări de la … unde suntem.

Asta era ideea, că ne-am gândit cum să le printăm. A fost o idee să le trimitem de la București, dintr-un centru de printare… dar ideea e să vină vederea de la Corbu sau dintr-un centru din Grecia, din fața pușcăriei sau de la Corcova, adică să ai pe acea vedere un timbru din localitatea respectivă. Că așa, să vină toate din același loc e simplu. Dar nu era așa de intim, nu era așa de poveste.

Cât la sută din costurile voastre se poate finanța din aceste vederi?

În momentul de față… ne finanțăm doar 30 și ceva la sută din vederi, nu foarte mult, iar restul, mai vând fotografii din când în când, Elena mai are colaborări, cam așa ne susținem.

Cu fotografiile din proiectul Camera intimă ai vrea să faci o expoziție după ce se încheie proiectul?

Cu Camera intimă nu mi-a cerut nimeni să fac o expoziție. Adică, e un proiect frumos, dar … sunt convins că nimeni nu și-ar cumpăra o astfel de imagine să și-o pună în casă. Imaginile pe care le vând eu sunt mult mai decorative și implică altceva. Dar sunt aproape convins că nimeni nu o să cumpere nicio imagine cu o cameră intimă să o pună în casă.

În același interviu pe care l-am menționat înainte spuneai că vrei să afli la un moment dat dacă poți să trăiești și din altceva decât din fotografia de modă, de revistă… Te-ai mai întoarce acolo?

Nu m-aș întoarce și nu mă întorc. Mai primesc oferte de colaborare pentru publicitate – de modă mai puțin – pentru care nici nu trimit estimate. Le spun că nu sunt în zonă și nici nu o să mă întorc în zonă, chiar dacă ar fi să fie. Iar celelalte (fotografii – n.r.) sunt cu prețurile din 2008, dar prețurile au scăzut foarte mult, deci nu le iau. Nu, dar nu vreau, prefer să fim aici undeva… eu cel puțin fac exact ce îmi place și lucruri de care sunt mândru. De ultimele joburi în publicitate care mi-au fost propuse nu aș fi fost mândru. Fotografia de publicitate, cu mici excepții, e într-o criză totală. Asta vreau să spun, că mi-e bine în ceea ce fac și nu vreau să fac așa ceva.

Dar e ușor?

Nu, nu e ușor. Pe de altă parte stau să mă gândesc ce ar fi mai ușor? Să stau la București și să mă întâlnesc cu diverși oameni, să primesc diverse comenzi de publicitate… asta e ușor. Pe de altă parte, nu mai vreau să fac asta, nu mai am stomac. Ca să fotografiezi publicitate și modă trebuie să ai stomac, trebuie să înghiți niște oameni pe care nu mai vreau să îi înghit, să fotografiez niște oameni pe care nu mai vreau să îi fotografiez… începând de la pseudovedetele pe care probabil le știți. Nu mai vreau să le înghit. Timpul ăsta din viața mea îl dedic și Elenei și copilului meu și prietenilor apropiați.