INIȚIATIVĂ LĂUDABILĂ În comunitățile civilizate din întreaga lumea, atunci când un cetățean aparținător reușește să se afirme în mod deosebit într-un anumit domeniu, contribuind astfel la creșterea prestigiului acestora, beneficiarii acțiunilor sale doresc să-l răsplătească prin atribuirea unor titluri onorifice, prin denumirea unor străzi, instituții, festivaluri, competiții cu numele său.

Unii dintre acești oameni de seamă au parte de recunoștința semenilor în timpul vieții, alții, din diferite motive, abia după ce nu mai sunt printre noi.

Antrenorul emerit Lascăr Pană a fost răsplătit simbolic în timpul vieții cu titlul de „Cetățean de Onoare” al municipiului Baia Mare (1999), dar și cu atribuirea numelui său Sălii Sporturilor din Baia Mare.

Acum, Consiliul Județean vrea să-i acorde, post-mortem, titlul de „Cetățean de Onoare” al județului Maramureș. Care ar fi principalele argumente în favoarea luării acestei decizii?

Dacă ar trebui să aleg o singură realizare de excepție din prestigioasa carieră a antrenorului emerit Lascăr Pană, m-aș opri fără rezerve la ceea ce s-a întâmplat în 26 iulie 1980, la Jocurile Olimpice de Vară de la Moscova.

Povestea e arhicunoscută, așa că o reduc la esență. Naționala  masculină de handbal, cu Lascăr Pană pe banca tehnică, pierduse meciul cu Iugoslavia și, pentru a mai spera la o medalie, avea nevoie de victorie împotriva URSS. Sovieticii au jucat ca la carte în prima repriză, intrând la cabine cu un avantaj de șase goluri (15-9), ce părea imposibil de remontat.

La pauză, Lascăr Pană a intrat în vestiar râzând, încât jucătorii s-au întrebat dacă nu cumva profesorul s-a scrântit și a luat-o razna. După ce le-a transmis indicațiile tehnice în funcție de evoluția adversarului din prima repriză,

Pană le-a spus în final: „Măi băieți, ne-am făcut de râs. Meciul se televizează și în țară. Haideți să jucăm altceva și să reducem scorul pentru că putem să facem asta”.

Și s-a putut, naționala  realizând una dintre cele mai mari răsturnări de scor din istoria sporturilor de echipă din România. Sovieticii au mai marcat cinci goluri în repriza secundă, în vreme ce România a pus mingea în poarta lor de 13 ori, învingând campioana olimpică cu 22-19.

România a câștigat atunci medalia olimpică de bronz, după ce a învins Ungaria cu 20-18.

Până la acest memorabil eveniment, românii îl cunoșteau pe Lascăr Pană din postura de fondator al primului club exclusiv de handbal din țară și din cea de antrenor al echipei Minaur, cea care se implica în fiecare an în lupta pentru titlul național și pentru cucerirea Cupei României.

Acela a fost momentul în care Pană a devenit eroul milioanelor de români, pentru că o astfel de victorie, reușită în fața eternului și temutului dușman de la Răsărit, chiar pe pământul acestuia, a ocupat pentru veșnicie un loc important în inimile tuturor.

Pentru Baia Mare și Maramureș, Lascăr Pană a cucerit cu Minaur două titluri naționale și opt de vicecampioană, patru Cupe ale României. Pe plan european a câștigat în două rânduri Cupa IHF, 1985 și 1988, și a jucat de trei ori în semifinalele Cupei Cupelor. Nu știu dacă e puțin sau mult, dar e sigur că niciun antrenor din Maramureș n-a izbutit asemenea performanțe și tare mă tem că nici nu vor putea fi egalate vreodată.

Da, se poate spune că Lascăr Pană a așezat Baia Mare și Maramureșul pe harta handbalistică a țării și a lumii.

Da, se poate spune că, datorită performanțelor de excepție realizate de Minaur, Baia Mare și Maramureșul au ajuns să fie cunoscute și respectate în țară și străinătate.

Da, se poate spune că brandul Minaur, creat de Lascăr Pană, a fost și încă mai este, cel mai bun ambasador al Maramureșului în lume.

Dar Lascăr Pană n-a creat doar un club, o echipă, un brand, ci și un fenomen de masă prin care un număr impresionant de maramureșeni au făcut din handbal a doua lor religie. De fiecare dată când Minaur avea un meci important, câteva mii de oameni luau calea spre sala sporturilor, un adevărat templu modern în care se trăiau momente sublime, unice, create de jucătorii Maestrului Pană.

Lascăr Pană n-a format numai jucători de valoare pentru Minaur sau naționala României. Cu foarte puține excepții, handbaliștii pe care i-a pregătit au devenit oameni puternici, caractere de excepție, valori recunoscute în domeniile unde au activat după încheierea activității sportive.

„Pentru mine, pasiunea numărul unu e handbalul, pasiunea numărul doi e handbalul, pasiunea numărul zece e handbalul. N-a fost nimic altceva. Am fost și am rămas sclavul acestui joc”, mărturisea acum câțiva ani Lascăr Pană.

Nici nu se putea o mai sinceră profesiune de credință. Dar „sclavul”, datorită unor calități deosebite și a unor eforturi ieșite din comun, a reușit să-și depășească condiția, ajungând „rege” peste un regat pe care l-a modelat, l-a modernizat și transformat, așa cum puțini au făcut-o până la el.

Moștenire lui Lascăr Pană este trainică. Ea va rezista în timp, indiferent de natura și intensitatea  urgiilor care o vor lovi, sau a încercărilor la care va fi supusă.

În urma lui au rămas sute de jucători de handbal, mii de aspiranți la glorie, zeci de antrenori și, lucru cel mai important, un număr impresionant de maramureșeni care iubesc cu patos această disciplină sportivă, motiv pentru care nu o vor lăsa să dispară vreodată de pe aceste meleaguri.

Cum să dispară din moment ce Baia Mare este un centru puternic în care activează numeroase cluburi și școli de handbal, cum nicăieri în țară nu mai există.

Aproape la fiecare grupă de copii sau juniori, ori la echipele de seniori regăsești antrenori proveniți din „școala Minaur”, care se numesc: Covaciu, Avramescu, Rădulescu, Marta, Petru Pop, Adi Popovici, Belu, Chircu, Varody, Apostu, Mironescu…

„Indiferent la început, cu timpul am realizat cu durere că societatea noastră e făcută să își uite valorile și să le îndepărteze”, spunea Lascăr Pană, în 1995, într-un moment mai delicat al carierei sale.

Refuz să cred că, în Maramureș, Lascăr Pană ar putea fi uitat sau ignorat vreodată, pentru că recunoștința se păstrează în inimă și nu în minte. Și, așa cum se spune, în inima recunoscătoare va fi vară mereu.

Consiliul Județean va discuta în plen proiectul de hotărâre privind acordarea titlului de Cetățean de Onoare (post-mortem) al Maramureșului, antrenorul emerit Lascăr Pană.

Adoptarea hotărârii va fi un act de recunoașterea a însemnatei contribuții pe care acest om a avut-o la formarea, dezvoltarea, consolidarea și afirmarea sportului maramureșean în țară și peste hotarele ei. Ar fi fost ideal ca această distincție simbolică să-i fost decernată în timpul vieții, dar e bine că îi este acordată și în condițiile de acum.

Spunem, repetăm în neștire că niciodată nu e prea târziu, sau mai bine mai târziu decât niciodată. Numai că, uneori, nu există mai târziu și nici varianta atât de uzuală nu-i nimic, mai am timp. Personal îi felicit pe cei care au avut lăudabila inițiativă privind acordarea acestei distincții antrenorului Lascăr Pană. Sunt ferm convins că la fel gândesc toți maramureșenii care au apreciat activitatea acestui om deosebit, care a marcat profund perioada în care a trăit, dar și-a pus amprenta și pe viitorul sportului maramureșean.

Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea. Maestrul Lascăr Pană poate să stea  liniștit, nu are de ce să se teamă de uitare pentru că maramureșenii vor avea mereu un colț al inimii rezervat lui, în care îl vor găzdui întotdeauna cu mare plăcere.

Grigore Ciascai