Arsenie Boca, unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului trecut, supranumit „Sfântul Ardealului”, a fost hăituit ca un câine de Securitate, până în clipa în care a murit, în 1989. Turnat de străini, dar şi de prieteni, aşa cum arată dosarul său de urmărire în care e identificat cu numele „Pictorul”, părintele Arsenie era catalogat de fostul regim drept „un mic burghez fără loc de muncă” şi un simpatizant al legionarilor.
Sute de file îngălbenite de vreme stau mărturie prigoanei pe care fosta Securitate a îndreptat-o împotriva celui supranumit „Sfântul Ardealului“, considerat când fanatic religios, când simpatizant legionar. Dosarul său de urmărire deschis de Securitate se află în arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Pe numele său laic Zian Arsene Boca, părintele Arsenie a fost turnat de prieteni şi de străini, filat de Securitate, arestat şi pus să muncească pe şantierul primului Canal, unde erau trimişi oponenţii regimului instaurat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fosta Securitate i-a deschis dosar de urmărire lui Boca Zian Arsene sub numele de „Pictorul“. Arsenie Boca era definit ca fiind un mic burghez, de profesie pictor şi fără loc de muncă, însă cunoscut ca find un simpatizant legionar. „După anul 1944, a întreţinut legături strânse cu elementele legionare, cum ar fi comandantul legionar Pătrăşcanu Nicolae, fostul prefect legionar, şi alţii. În anul 1949, a găzduit. până în anul 1950, la mănăstirea Prislop, pe călugărul Plămădeală Leonida, care a fost condamnat la şapte ani pentru instigare. În prezent, este semnalat că întreţine legături cu diferite elemente neidentificate care-i aduce pachete cu scrisori. De asemenea, este semnalat că face deplasări în ţară“, se arată într-un document de urmărire informativă din dosarul lui Arsenie Boca, păstrat în arhivele CNSAS.
Părintele Arsenie a intrat în atenţia Securităţii în anul 1942, pe vremea în care era duhovnic la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din judeţul Braşov. Autorităţile îl suspectau de tăinuirea mai multor legionari. La acea vreme, monahul de la mănăstire spunea despre Arsenie Boca: „Din toate conversaţiile credincioşilor despre călugăr se poate observa că, în viitor, acest călugăr va avea un rol mare în ţară”.
CV-ul din dosarul de la Securitate Fosta Securitate i-a întocmit şi un portret celui care avea o mare putere asupra maselor de credincioşi, amestecând date din viaţa duhovnicului cu presupuneri ale securiştilor referitoare la colaborarea acestuia cu legionarii, presupuneri care justificau deschiderea dosarului de urmărire: «„Pictorul“ Boca Zian Arsene, pe numele de Boca Zian Valeriu înainte de călugărie, a devenit Arsenie în 1939. În 1936, a fost hirotonisit ca diacon, iar în 1941 a devenit preot. În 1939, a plecat în Grecia, la Sfântul Munte Athos, unde s-a pregătit pentru călugărie.
Şcoala primară şi liceul teoretic le-a urmat la Brad, apoi a fost la Academia Teologică din Sibiu şi la Mitropolia de Arte Frumoase din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1938. Atunci a început să studieze picturile bizantine pentru a deveni pictor bisericesc. În 1939, la întoarcerea sa din Grecia la mănăstirea Sâmbăta din Făgăraş, s-a călugărit. În 1948, a ajuns la Prislop. Arsenie Boca era necăsătorit, iar averea de la părinţi a vândut-o pentru a putea urma cursurile. Nu a făcut parte din partide politice, dar are strânse legături cu elementele legionare, cum ar fi Petrescu Nicolae, comandantul mişcării legionare după 23 August 1944”».
Acuzat că a făcut la mănăstire cuib de legionari De fapt, de ce era acuzat Arsenie Boca? Foştii securişti susţineau că, vreme de un an, din 1949 până în 1950, părintele a găzduit la mănăstirea Prislop, din Hunedoara, pe Leonida Plămădeală, care fusese condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la şapte ani de temniţă grea pentru instigare. Pentru faptul că nu l-a denunţat pe acesta autorităţilor, Arsenie Boca a fost trimis să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră în primăvara lui 1951, de unde s-a întors în martie 1952.
O a doua acuzaţie adusă celui supranumit „Duhovnicul Ardealului” a fost aceea că, după 23 august 1944, a întreţinut relaţii cu diferiţi membri ai mişcării legionare, cum ar fi Glatcov Grigore, un lăcătuş mecanic care, în 1945, a reorganizat mişcarea legionară în regiunea Moreni.
În 1947, acesta, se susţine în dosarul de urmărit al lui Boca, a luat legătura cu părintele, motivând că a făcut acest lucru pentru „a mărturisi“ (pentru a se spovedi – n.r.). Însă, se arată mai departe în dosarul duhovnicului, Glatcov se ascundea la Mănăstirea Sâmbăta şi aici era vizitat de legionari, printre ei numărându-se două personaje cunoscute ca „elemente legionare”, Ioan Bologan şi Ioan Morea. „Înainte de 1944, Arsenie Boca avea legături cu legionarii din Făgăraş şi practică misticismul religios“, se mai arată în dosarul său informativ. Credincioşi instigaţi să ceară eliberarea duhovnicului Tot iscoadele puse pe urmele sale au turnat la Securitate faptul că Arsenie Boca a luat legătura cu Gogu Ioan, din Haţeg, de origine din Macedonia, fost membru marcant al mişcării legionare din grupul macedonenilor din Bucureşti, de profesie agent veterinar. De altfel, se pare că Gogu Ioan şi o stareţă a mănăstirii Prislop, Julieta Constantinescu, au fost singurii oameni care au luptat pentru ca Arsenie Boca să scape de munca de la Canal.
Iată cum era consemnat acest episode în dosarul păstrat în arhivele CNSAS: „Cu ocazia reţinerii lui Arsenie Boca, în ianuarie 1952, stareţa mănăstirii Prislop, Julieta Constantinescu, «întreprinde acţiuni de instigare a credincioşilor pentru eliberarea lui de la canal. Pe Gogu Ioan îl trimite la Bucureşti cu 10.000 de lei, la Ministerul de Interne, şi cu o scrisoare la Patriarhie, pentru eliberare»“. De altfel, cei doi l-au şi vizitat pe părinte, pe vremea când era pus la muncă forţată pe şantierul Canalului. „Cu strângere de inimă vă aducem la cunoştinţă şi în scris, precum ni s-a spus, ridicarea părintelui nostru stareţ şi duhovnic, Arsenie, de către autorităţi. O facem din ascultare.
Pentru noi stă mereu prezent în formarea creştină pe care ne-a dat-o. Şi o mai facem cu nădejdea că cel pe care-l socotim ca pe părintele nostru mai mare, ca pe episcopul nostru – în mentalitatea de creştinism primar cu care ne-a desprins părintele Arsenie, Prea Sfinţia Voastră, veţi sprijini tânăra obşte a Prislopului, încercând, personal sau prin delegat, să arătaţi ÎPS Patriarhului activitatea părintelui Arsenie în această mănăstire şi, prin ea, în această regiune. Cunoaşteţi caracterul pur religios al activităţii părintelui Arsenie încadrată în întregime în spiritul curat al Bisericii. Cunoaşteţi înflorirea pe care a luat-o mănăstirea noastră sub cârmuirea Sfinţiei Sale”, scria maica stareţă în scrisoarea care a ajuns la Patriarhie şi în care implora să fie făcute demersuri pentru eliberarea părintelui Arsenie.
Dar cine este stareţa şi cum a ajuns o femeie la o mănăstire de călugări? Născută în anul 1925, în Slobozia, Julieta Constantinescu a devenit măicuţa Zamfira când avea 24 de ani. Călugărul Antonie Plămădeală a relalat, la un interogatoriu din 1955, ce ştia despre maica stareţă de la Prislop: „Această fată care venise din Bucureşti să viziteze Mănăstirea Prislop nu a mai voit să plece de la mănăstire, deşi eu şi colegul meu i-am arătat călugărului B.A. (Boca Arsenie – n.r) şi ei personal, că şederea unei fete între călugări şi între noi care eram mai tineri, atâta timp (două – trei luni), nu este potrivită şi, deci, am cerut călugărului să îi spună să plece de la mănăstire. Din această cauză, s-au iscat certuri între noi, fapt pentru care B.A. mi-a pus în vedere mie şi colegului să ne căutăm alt loc dacă nu ne place acela, iar până la urmă a plecat această fată, Constantinescu Julieta; pe urmă am plecat şi eu, din cauză că mereu m-am certat cu călugărul B.A. pentru plecarea acestei fete, iar el fiind mereu trist şi supărat“. Maica Zamfira însăşi a fost anchetată, în anul 1955, de Procuratura din Timişoara, în acelaşi dosar al lui Arsenie Boca în care era acuzat că nu l-a denunţat pe legionarul Nicolae Bordaşiu. Conform materialului preventiv nr. 184/51 emis de Procuratura Militară Teritorală Timişoara, Arsenie Boca a fost „depus“ (încarcerat – n.r.) la unitatea Timişoara până la data de 7.06 1956, când a fost eliberat, conform actului nr 1517/56 a Tribunalului Militar Oradea. În această perioadă, Boca a trecut prin arestul din Timişoara, închisoarea Jilava şi, apoi, prin temniţa comunistă de la Oradea. Într-un interogatoriu din 1955, duhovnicul spunea despre un legionar fugar: „M-a impresionat faţa lui albă, l-am întrebat dacă nu l-a văzut soarele. Nu este proscris să stea la umbră că este legionar“. Munca la Canal se pare că l-a făcut pe Arsenie Boca să renunţe la practica religioasă. Securitatea nota că „şi-a reluat activitatea religioasă, dar nu mai face adunări masive. În dosar se face vorbire şi de mănăstirea Agapia, unde se pare că tot mai mulţi credincioşi veneau să-şi caute alinarea. „Pelerinii se făceau că s-au pierdut şi luau legătura cu stareţa care îi îndeamnă pe oameni să creadă în Dumnezeu“.
