ÎMBOGĂȚIREA ÎN DUMNEZEU Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, ­zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele?

Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.( Luca 12, 16 21)

Adesea, în lumea noastră, în loc ca relația cu bunurile materiale să fie simplă și firească, ea devine complicată, scoțând la iveală una dintre cele mai mari slăbiciuni umane. În loc ca omul să stăpânească lucrurile materiale, acestea ajung să fie cele care îl stăpânesc pe el…

Așa s-a întâmplat și cu bogatul din Evanghelia de astăzi. El a primit darul lui Dumnezeu exprimat pe pământ prin cele materiale: `i-a rodit țarina”. Din iubire și prin milostivire, Dumnezeu împarte, oferă și îi dăruiește creației Sale din bogăția Sa infinită. Principalul beneficiar al darurilor Lui este cea mai frumoasă creatură a Sa: omul. Din păcate, adesea, tot omul este și cea mai nerecunoscătoare dintre creaturi…

Dumnezeu îl încarcă pe om cu valori: sufletul, libertatea și posibilitatea de a alege, capacitatea gândirii și frumusețea de a crea, șansa de a fi activ în mijlocul semenilor, dar și bunurile materiale de care omul are nevoie spre a trăi în lumea fizică.

Pe de altă parte, nu doar omul este valorizat de Creator! Omul a primit puterea și responsabilitatea de a da valoare acțiunilor sale, rezultatelor acțiunii altora, ca și lucrurilor cu care el interacționează. Sintagma `Omul sfințește locul” indică, în formulare simplă, dar clară, realitatea că ceea ce omul a primit de Sus fructifică și înmulțește jos, în lumea în care el trăiește, că cele materiale își găsesc împlinirea în cele spirituale: prin puterile sale duhovnicești, interioare. Omul influențează benefic și înfrumusețează materia însăși.
Dar nu așa face bogatul, nu!

Când materia subjugă duhul

Deși s-a îmbogățit „peste noapte”, omul din pilda evanghelică este foarte sărac! El crede că stăpânește bunurile materiale, când de fapt acestea îl stăpânesc pe el. Goana după avere și după împlinirea acestei alergături l-a făcut să uite de suflet, de sfârșitul vieții pământești, să uite chiar de Dumnezeu.

Mai mult, bogatul confundă planurile: primește bunuri materiale destinate trupului, dar consideră că sufletul este cel care se va bucura de ele: „suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”. Aceasta se întâmplă atunci când uităm de scopul pentru care au fost primite aceste bunuri: faptul că ele sunt necesare pentru desfășurarea vieții în limita unui trai decent. Problema este de fapt relativă, deoarece decența însăși este relativă, fiecare dintre noi se raportează la un alt necesar pentru un trai decent. Astfel că ne putem ghida doar după un bun simț determinat de „a avea suficient pentru fiecare zi”.
Știm de la Hristos Domnul că „acolo unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Alipirea inimii de bunurile materiale este ceea ce Mântuitorul a condamnat de fiecare dată atunci când s-a referit la bogăție și la bogați. Așa cum de fiecare dată a lăudat buna „administrare” a lucrurilor pământești, îndemnându-ne să nu ne lăsăm stăpâniți de ele.

Iar pentru a nu fi subjugați de acestea, bine este să dăruim din ele și altora…

A dărui înseamnă a iubi

Omul primeşte, dar, la rândul lui, firesc este să simtă nevoia să dăruiască din bogăţia, ba chiar și din sărăcia sa. Firesc este să privească împrejur și să identifice în mulțime mâinile întinse care îi cerșesc iubirea!

Apostolul ne atrage atenţia, interogativ: „Dar cel ce are bogăţia lumii şi-l vede pe fratele său în lipsuri şi inima şi-o-nchide faţă de el, cum rămâne-ntru el iubirea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3, 17). La modul cel mai înalt, îi devenim celuilalt „aproape” în clipa în care reuşim să ne golim de egoism şi de automulţumire şi să alergăm iubitor spre el, dăruindu-i cele de care are nevoie – spirituale și materiale –, act prin care ne dăruim pe noi înșine!

„Orice viaţă adevărată este întâlnire”, spune un mare gânditor al secolului XX. Bogatului i-a rodit țarina, dar a uitat să lucreze la rodirea sufletului în iubirea semenilor. El refuză să îi întâlnească pe cei cărora poate să le împartă din averea sa; în jurul nostru există și vor exista întotdeauna săraci cu care să ne împărțim avutul mai mic sau mai mare. El uită că darul lui Dumnezeu, chiar darul material, se împarte, pentru a se transforma în unul spiritual. El consideră că totul i se cuvine lui, că ceea ce a primit `la vedere”, în lanurile întinse și bogate, se ascunde, se așază „la nevedere”, se pune sub obroc, ferit de ochii semenilor, dar și de privirea lui Dumnezeu!
Dumnezeu nu poate fi decât trist atunci când – egoiști, autosuficienți și foarte mulțumiți de reușitele noastre – ne stricăm hambarele vechi și ridicăm altele noi spre a așeza și a ascunde aici „toate roadele și bunătăţile” venite de la El… cu intenția de a le avea doar pentru noi.

Bogăţia spirituală unică a persoanei provine din faptul că ea se împărtăşeşte la modul propriu şi direct din bogăţia dumnezeirii, care este inepuizabilă. Dar omul se împărtăşeşte, de asemenea, și din bogăţia duhovnicească a semenului său şi, la rândul lui, îi transmite aceluia din plinirea sa: „Cel ce-l iubeşte pe fratele său rămâne în lumină” (1 Ioan 2, 10). Îmbogăţirea omului din Dumnezeu şi de la semeni se realizează numai prin legătura pe care persoana o face cu alte persoane.
Și cât de unică este trăirea frumuseții de a dărui, de a te dărui… Căci dăruirea este expresia bogăției interioare, este miezul iubirii.

Dar dragostea faţă de aproapele, dacă este adevărată şi sinceră, nu poate rămâne în sfera teoreticului: „Credința, dacă nu are fapte, este moartă!” (Iacov 2, 17).

Adevărata dragoste se lucrează practic. Amintim aici situaţia total opusă acesteia, atunci când samarineanul milostiv, aflat pe drumul său, nu a trecut nepăsător pe lângă cel aflat în nevoie, ci în mod dezinteresat s-a ocupat cu iubire şi cu bunăvoinţă de el. El a jertfit dintru ale sale: energie, timp, bani, le-a oferit celuilalt cu conştiinţa unei normalităţi, depăşind orice granițe care i-au stat în cale.

Este tocmai ceea ce bogatul din pildă nu poate face. Acesta se iubește prea mult pe sine, este orb și egoist, nu mai poate vedea nevoia de iubire a celor din jurul său.

Comoara care rămâne

Dragostea, ca dăruire, renunţare la noi înșine şi acceptare a aproapelui, este jertfă şi jertfire.

Bogatul poartă pe chipul său o mască prin care nu vede că, în loc să se îmbogăţească, el sărăceşte. Lui i se pare că este un nonsens să renunţe la bogăţia sa şi s-o împartă cu altul, pentru că nu cunoaşte adevărul: numai oferindu-te pe tine altora, în mod liber, numai dăruind din bunurile care oricum nu sunt ale tale, numai încetând să exişti pentru tine însuţi devii „bogat în Dumnezeu”.

Întrebarea pe care Dumnezeu ne-o adresează fiecăruia dintre noi, „Cele pe care le-ai adunat ale cui vor mai fi?”, exprimă o realitate crudă: adunăm mult și împărțim puțin. De câte ori nu vedem în jurul nostru cum prin bunurile atât de personale și atât de dragi celor trecuți în lumea cealaltă umblă mâini străine și suflete pentru care ele, acele bunuri, nu mai au nici o valoare! Căci cei pentru care acestea aveau valoare nu mai sunt aici…

Să nu uităm: comoara din cer, așezată „în Dumnezeu”, este singura care rămâne!

Pr. Prof. Dr. Ştefan Iloaie