La începutul anilor ’30, puterea de la Kremlin a decis inițierea unei ample campanii de deportări în Siberia. Au fost, între 1930 și 1933, trei valuri. Primul a vizat „lichidarea chiaburilor”: au fost deportați atunci 1.800.000 de țărani.
Al doilea val s-a produs în 1931, iar victime au fost tot chiaburii: numărul deportaților s-a ridicat la 182.000 de persoane (44.000 de familii), scrie ziaruldeiasi.ro
Al treilea plan de deportare a fost elaborat la începutul lui 1933: urmau să fie „deplasate” un milion de persoane, jumătate în Kazahstan, jumătate în Siberia. De data aceasta victimele erau nu numai chiaburi, ci și „elemente parazite”, „vagabonzi”, „huligani”, „banditi”, „afaceristi”, „speculanti”, etc., precum și toate persoanele care nu erau în regulă cu pașaportul.
Cunoscutul istoric al comunismului Nicolas Werth publică o carte zguduitoare, Insula canibalilor (editura Perrin, 2006), care este un „studiu de caz”, reconstituind o deportare-abandon din 1933. E vorba de un convoi care trebuia să ajungă în satul Nazino, la 900 de kilometri de Tomsk (cel mai apropiat oraș).
Reconstituind, pe baza unor minuțioase cercetări de arhivă, întreaga operație, Nicolas Werth face descoperiri uluitoare, ce ne aruncă într-o lume a absurdului și a dezumanizării. Ceea ce frapează mai întâi, spuneam, este arbitrariul arestărilor: sînt ridicați de pe stradă sau din gări persoane care n-au pașaportul asupra lor, printre ele femei, copii, bătrâni.
Convoiul include cincizeci de persoane în vîrstă de peste 80 de ani! Sunt și oameni bolnavi, invalizi, handicapați, orbi sau surdo-muți etc. Sunt arestați, la grămadă, și membri de partid, și neveste de activiști. Din cei 6463 de deportați, mai bine de jumătate fuseseră reținuți arbitrar; parte din cazuri se „rezolva”, în sensul că respectivii sînt eliberați din lagăr, dar …li se interzice să revină în orașul în care locuiau!
Condițiile sunt înspăimîntătoare. Deportații sînt înghesuiți pe o mică insulă din dreptul satului Nazino. N-au drept hrană decât faină, care este aruncată în niște bacuri de pe mâl, unde se amestecă cu nisipul. Oamenii își improvizează culcușuri din crengi și iarbă.
N-au haine, n-au schimburi, își vînd coroanele dentare din aur pentru o bucată de pâine. Apar primele zvonuri despre „cadavre transate și despre carne umană friptă și consumata„. Dar nu sunt, din nefericire, doar zvonuri.
Rapoarte ale responsabililor lagarului vorbesc de cadavre cărora li se scoseseră ficatul, inima, plămânii și bucăți de carne moale (pulpă, sâni). Dovezile de canibalism sunt tot mai clare.
Primul caz de crimă urmată de acte canibalice e descoperit în 29 mai 1933. Cei trei vinovați – tineri între douăzeci și douăzeci și cinci de ani – sunt arestați și trimiși la închisoarea din Alexandrovskoie. încă trei canibali au fost arestați două zile mai tîrziu. în total au fost anchetate vreo cincizeci de persoane, dar numai unsprezece au fost condamnate la moarte, acuzate de banditism, deoarece canibalismul nu era prevăzut în codul penal sovietic.
În pragul inaniţiei, înnebuniţi de foame, pentru că făina cu apă nu mai putea fi mâncată, deportaţii de pe Nazino au început să mănânce cadavrele, spune acelaşi Werth, dar sunt date prezente şi în raportul sovieticilor. Cine murea era consumat. Criminalii făceau legea, ei mâncau primii şi abuzau de ceilalţi, noteaza adevarul.ro
În lucrarea sa „Insula canibalilor: Moarte în gulagul siberian”, Nicholas Wert spune că, veniţi pe insulă, gardienii trimişi de sovietici să menţină ordinea şi să nu-i lase pe deţinuţi să mai încerce să fugă au văzut imagini şocante.
Trupuri mutilate, mâncate şi oase răzuite de carne aruncate peste tot pe insulă. Aceiaşi gardieni au văzut deportaţi care ţineau bucăţi de ficat uman în mâini, dar şi imagini sinistre cum aceştia consumau organe crude. Doar puştile îi apărau de acest grup flămând, dezumanizat.
Se dădeau adevărate bătălii pe organele morţilor, dar şi pe zonele cele mai fragede ale corpului uman. Carnea era mâncată crudă, fiindcă nu putea fi gătită. Intelectualii, ca să supravieţuiască, se transformaseră în animale şi se luptau pe carnea de mort cu infractorii de drept comun.
O femeie a fost mâncată de vie
Lupta pentru supravieţuire a devenit acerbă. Au rămas pe insulă doar cei puternici, majoritatea erau bărbaţi. Cei care s-au obişnuit cu frigul, mizeria şi consumul de cadavre. Fără să mai moară nimeni şi fără alimente, au început luptele pentru supravieţuire. Oamenii se omorau pentru a se hrăni unul cu celălalt. Un martor ocular a povestit, în 1989, unui grup numit ”Memorialul”, organizat special pentru a lămuri afacerea Nazino, o scenă de o cruzime cutremurătoare. Un gardian s-a îndrăgostit de o femeie deportată, spune martorul, şi o proteja.O şi hrănea.
A fost nevoit să se ducă într-o misiune. Ceea ce a urmat pare desprins din filmele horror. ”Când a plecat, i-a spus unui camarad: ai grijă de ea! Dar, cu atâţia oameni, camaradul nu a avut ce face. Oamenii au prins fata, au legat-o de un copac, i-au tăiat sânii, muşchii, tot ce puteau mânca, totul, totul… Erau foarte flămânzi, trebuiau să mănânce. Când s-a întors Kostia, ea era încă în viaţă. A încercat să o salveze, dar pierduse prea mult sânge”, spunea martorul.
De precizat că, pentru a tăia carnea, oamenii foloseau pietre ascuţite, chiar silexuri. Cine era prins şi aproape mâncat de viu, murea în chinuri inimaginabile.
Poate părea greu de imaginat, dar toate aceste atrocităţi s-au petrecut doar într-o lună de zile. Tot într-o lună de zile, din 6.000 de oameni câţi au fost aduşi în două valuri succesive pe insula Nazino, 4.000 au murit. Majoritatea au fost mâncaţi şi seceraţi de dizenterie. Până şi autorităţile sovietice, din cauza ororilor de pe insulă, au decis să oprească acest experiment. Totodată, sătenii care locuiau în zonă au trimis plângeri către Politurbo, spunând că le este frică ca acei canibali de pe insulă să nu evadeze.
Autorităţile sovietice au negat, totuşi, faptul că s-a ajuns la canibalism din cauza condiţiilor de pe insulă şi au precizat că, de fapt, aşa au procedat cei care deja erau canibali şi au fost trimişi pe insulă pentru a epura oraşele de elementele decăzute. Insula Canibalilor, Nazino, rămâne, din punctul de vedere al lui Werth, cea mai neagră pagină din istoria gulagului sovietic.
Povestea deportaților din Nazino e cunoscuta in detaliu dintr-o intâmplare. Un ziarist local i-a trimis lui Stalin o scrisoare (era atunci o practica frecventa, incurajata de Kremlin) in care semnala o serie de „nereguli” ce puneau in pericol reusita operatiei de deportare. Stalin a decis sa fie luata in consideratie aceasta scrisoare si a ordonat o ancheta.
S-au gasit si câtiva vinovati, activisti marunti care au primit pedepse simbolice. Deportarile insa au continuat si chiar s-au intensificat. Cei aproape 4.000 de disparuti din „Insula canibalilor” (asa i-a ramas numele) nu reprezinta decit 1% din totalul disparutilor in anul 1933! A urmat infiintarea Gulagului, iar in 1937 si 1938 a fost initiata asa-numita „Mare Teroare”, cu cei aproape un milion de oameni impuscati si cu alte milioane arestati si deportati.nazino insula canibalilor
Cartea lui Nicolas Werth pune in lumina consecintele la care a condus utopia comunista. Lagarul de la Nazino era doar unul din obiectivele planurilor „stiintifice” elaborate de politia politica si aprobate de Stalin, planuri care plecau de la proiectul lichidarii „clasei chiaburilor”.
Deportatii trebuiau „reeducati” in asa fel incit sa poata deveni utili in munca pentru „construirea comunismului”. Trebuia asigurata cu orice pret respectarea „cifrelor de plan”, de unde arbitrariul total, climatul de violenta, dezumanizarea. „Reeducarea” deportatilor se face prin aducerea lor la conditia de animale. „Insula canibalilor” este imaginea emblematica a unui intreg sistem.
Sursa: Infoalert.ro
ActualMM
