Leagănul pisicii – un joc pe care probabil, toţi l-am jucat în copilărie. Faci rost de o aţă lungă, pe care o „înnozi” printre degete, după care treci modelul obţinut pe degetele unui prieten. Dacă transferul nu reuşeşte, o iei de la capăt. Dacă îţi iese, atunci tu ai scăpat de complicaţie, iar celălalt trebuie să ştie să se descurce. Un astfel de joc ne propune Ligia Seman (foto) în cartea „Handicapul conştiinţei”. O mamă înnoadă iţele propriei conştiinţe şi apoi, aşează pe degetele fiului ei ceea ce obţine. La rândul său, acesta leagă mai departe şi încearcă să transfere tiparul rezultat pe degetele femeii de care crede la început, că este îndrăgostit şi mai târziu, pe cele ale viitoarei soţii. Şi astfel, leagănul pisicii continuă. Eroii cărţii sunt prinşi în ochiurile unei urzeli ce formează rostul. Iar rostul este chiar viaţa lor. Fin psiholog, Ligia Seman comunică foarte clar şi curajos adevărul că părinţii sunt cei ce le dau copiilor startul. Iar atunci când între noţiuni ca revoltă, dezamăgire, înjosire şi educaţie există o relaţie de sinonimie, odraslele sunt obligate să deprindă un joc nou – leagănul pisicii.

Ligia Seman este o autoare prolifică, evoluând în cărţile sale, „Funiile dragostei”, „Handicapul conştiinţei”, „Tragedie şi triumf”, “Portrete din cioburi” de la forme „simple” la conflicte complexe, într-o prezentare utilă a speciei umane cu toate contradicţiile şi controsiunile ei. „Handicapul conştiinţei” vorbeşte despre condiţia esenţială a omului ce se simte marginalizat de societate pentru că nu este în rândul lumii.

Nu se întâmplă nimic catastrofic în viaţa personajelor, ci doar în conştiinţa lor. Pentru că ne defineşte unicitatea, reacţionăm într-un mod greu de explicat, în momentul când realizăm că şi handicapul ne poate face să ne simţim unici. Atâta doar că în alt fel. În consecinţă, implicaţiile infirmităţii noastre se regăsesc pe toate planurile: social, moral şi spiritual.  Maria, Ana, Nina, Amalia, Adina – femei şi mame, pe care existenţa le pune în situaţii asemănătoare, dar care aleg să aibă atitudini diferite. Atitudini diferite faţă de handicapul fizic, însă mai ales faţă de cel al conştiinţei. Maria este o femeie în vârstă, trecută prin multe greutăţi. Bărbatul îi moare în floarea vârstei, iar ea rămâne să îşi crească singură fiul. Se războieşte cu Dumnezeu, dar din acest război Dumnezeu îi câştigă inima pentru El. Unicul ei fiu, Ionel, devine infirm în urma unui accident. Infirm şi surd, şi totuşi singurul care scapă cu viaţă. Se căsătoreşte cu Ana, o femeie al cărei handicap fizic, merge cu ajutorul unui baston, pentru că picioarele nu o ajută, este mult depăşit de cel psihic. Au împreună un copil perfect sănătos, pe Emanuel, pe care Ana însă, prin modul ei de a gândi, prin complexele şi frustrările chinuitoare ce o macină, reuşeşte să îl transforme într-un handicapat psihic.

Băiatului îi este ruşine cu părinţii săi, în special cu mama (chiar din primele pagini ale cărţii îi vedem reacţia în faţa copiilor de la grădinţă – “Nu mai râdeţi de mama mea!”) şi tinde spre o respingere totală a ceea ce înseamnă socializare. În acest moment de criză, se întâmplă că mergând să îşi petreacă vara la bunica Maria, în acelaşi compartiment cu Emi, cum este alintat micuţul, şi cu părinţii săi călătoreşte Amalia Neag. Şi ea este mamă, dar nu o mamă obişnuită, ci mama unei fetiţe oarbe, Adina. Numai că spre deosebire de Ana, aceasta ştie să lupte pentru copilul ei în aşa fel încât Adina nu are nici o clipă sentimentul neptuinţei, al inferiorităţii, al handicapului. Educaţia pe care i-o dă fiicei sale, deşi pare la prima vedere una spartană, are darul de a o ajuta să „vadă”, să înţeleagă că are un rost, că viaţa nu înseamnă întuneric. „De ce te plângi că nu poţi? Erau cuvinte folosite des de Amalia. Cum nu poţi? Hai să încercăm o dată şi fără lacrimi şi să vezi că se poate! Dacă vrei, poţi! Ai văzut! Nu există „Nu pot!”

Cei doi copii se împrietenesc, iar Adina, în mod paradoxal, deşi nevăzătoare, handicapată, se transformă într-un fel de baston alb pentru Emi, un copil sănătos fizic, dar handicapat sufleteşte. Ea este oarbă, şi totuşi vede, el este normal din toate punctele de vedere, însă are nevoie de o călăuză. Treptat, pe lângă Adina, băieţelul va descoperi cu ajutorul bunicii Maria că mai există o Călăuză, Dumnezeu. Din acest moment, două forţe intră în conflict. Pe de o parte, Ana, care Îl urăşte pe Creatorul ei şi consideră că handicapul ce îl poartă este răzbunarea Sa („Ce bine ştia Dumnezeu să-Şi ia revanşa!”), iar pe de altă parte, Maria şi Adina, ce îi insuflă lui Emi puterea de a merge înainte şi de a se recupera spiritual. Prima reuşeşte acest lucru prin credinţa în Hristos, a doua prin educaţia primită acasă. Anii trec, cei doi copii cresc, iar Emanuel, aşa cum era şi firesc, ajunge să îşi dea seama o iubeşte pe Adina. Simţământul este reciproc, însă din nefericire, tânărul încă mai poartă un handicap – acela al conştiinţei. Dacă în copilărie, Ana trăieşte gelozia mamei ce se simte dată la o parte de lângă copilul ei de o intrusă, Adina, odată ce Emi devine conştient de sentimentele ce i le poartă fetei, aceasta ajunge să o urască. Motivul? Acelaşi, dintotdeauna – infirmitatea. Femeia îşi doreşte altceva pentru cel căruia îi dăduse viaţă. Emanuel, un bărbat frumos şi inteligent, nu poate să îşi petreacă viaţa alături de o oarbă. „Când ajunse acasă, pe Emanuel îl aştepta maică-sa, grozav de înfuriată. Răbufnea cu o forţă nestăvilită. Îi dorea numai binele! Mai bine să moară ea, îi spuse, decât să-şi nenorocească viaţa alături de o soţie handicapată. Viaţa lui alături de o handicapată ar fi o umilire pe viaţă.” Iar Emanuel, la insistenţele ei („Eu am s-o omor! Da… Fac o crimă şi ştiu că aş fi în stare pentru tine”) şi sub presiunea grupului de camarzi din armată, renunţă la dragostea sa pentru Adina. Din acest moment, destinele lor merg in paralel. Adina învaţă, ajunge să fie absolventă a două facultăţi, psihologie şi litere şi devine, alături de soţul ei, Alin, un bărbat infirm, însă fără a fi mutilat sufleteşte de imperfecţiunea sa, realizator de emisiuni creştine la radio. Este respectată în oraşul în care locuieşte, cunoscută şi căutată. Are o fetiţă, Diana, pe care ştie să o educe la fel cum Amalia o educase pe ea. Fetiţa moşteneşte problemele de sănătate ale mamei, fiind ameninţată de orbire, însă dezinvoltura şi siguranţa de sine cu care se poartă demonstrează că va evolua normal în viaţă, în ciuda handicapului.

Indiferent cât de greu le-ar fi, Adina şi Alin rămân una în Dumnezeu, singura forţă ce le conduce viaţa. Spre deosebire de ei, Emanuel se transformă într-un om care reuşeşte să îşi depăşească condiţia. Se apucă de afaceri şi câştigă. Uită de Dumnezeu, dar învaţă la şcoala vieţii. Împrumută bani şi intră în afaceri. Totul îi merge ca pe roate. Nu ştie ce înseamnă eşecul, neşansa, lipsa. Se foloseşte de cunoscuţi, de femeia pe care o iubeşte, de oricine şi de orice. Cu alte cuvinte, deprinde puterea de a călca peste cadavre. „În aceşti ultimi doi ani se ridicase financiar mai mult decât toţi concurenţii lui de afaceri. Crescuse în oraş popularitatea lui, oamenii îl invidiau pentru banii pe care îi avea.” Se căsătoreşte cu Nina şi au doi copii, un fiu, Mihai şi o fiică, Ela. Nu îşi mai aminteşte de părinţi, refuză să mai aibă vreo legătură cu aceşti oameni handicapaţi. Şi îşi găseşte şi o justificare pe măsură. „Este exact ceea ce tu, mamă, m-ai învăţat, nu-i aşa? Handicapaţii sunt marginalizaţi, inferiori, eu, însă nu fac parte din această categorie, sunt superior pentru că… oare nu era mai bine să mă ajuţi să iubesc şi să apreciez lumea din care faci parte? Observi cum mă exprim? Lumea din care faci tu parte… şi o altă lume.”

Ana culege deja roadele comportamentului pe care a decis să i-l inducă fiului ei în copilărie. Ca mamă, rămâne cea care a conturat în mintea lui Emanuel cele două lumi. Vina de a fi făcut din el un om cu un puternic handicap al conştiinţei îi revine. Din păcate însă, aşa cum ar fi afirmat ea însăşi, altădată, Dumnezeu îşi ia revanşa. Abandonată de fiu, îşi petrece restul zilelor într-un azil, văduvă (soţul îi moare pentru că nu au bani să facă o operaţie pe inimă). În tot acest coşmar, apare o rază de lumină exact de acolo de unde se aştepta mai puţin. Primeşte o vizită din partea Adinei şi a lui Alin. Se împotriveşte la început, pe Adina se oferise chiar să o ucidă cândva, însă încet, încet, se obişnuieşte cu situaţia şi ajunge să îi îndrăgească pe cei doi. Din păcate, starea sănătăţii i se înrăutăţeşte şi ajunge să îşi piardă cunoştinţa. În această situaţie o găseşte fiul ei risipitor atunci când, forţat de împrejurări, îşi aduce aminte că are părinţi şi decide să se întoarcă. De ce? Pentru că un eveniment nefast îl readuce cu picioarele pe pământ, îl coboară din turnul de fildeş în care se închisese. Fiica sa, Ela, se află pe patul de moarte. Este momentul când Nina descoperă că socrii ei sunt infirmi, că reproşurile pe care i le adusese Emanuel că Ela s-ar fi născut cu handicap din cauza ei, nu au nici un temei. Nina înţelege că trăise într-un noian de reproşuri inutile, că fusese împinsă să dobândească un handicap al conştiinţei. Emanuel îi mărturiseşte tot trecutul său, inclusiv iubirea pentru Adina. „Şi dintr-o dată, în inimă i se ridică deasupra tuturor sentimentelor confuze, privindu-l cum se târa ca un vierme, ideea triumfului. Triumfase în sfârşit, asupra lui.” Nina înţelege că dobândise victoria asupra tuturor umilinţelor, durerii, deznădejdii, nefericirii aduse în sufletul ei de un om cu un uriaş handicap – acela al conştiinţei. „Cât timp Nina fusese internată în spital, nici măcar odata Emi nu o vizitase. Era înnebunită de atâta durere, biata femeie, din pricina copilului. Suferea cumplit ca mamă, însă durerea ei era mult accentuată de atitudinea soţului ei. Emi nu ii este alături nici în cele mai grele momente.” Un fiu risipitor, un soţ dezinteresat – aşa arată Emanuel după toţi anii în care fusese „prins în goana după îmbogăţire.” Se mai poate schimba ceva în al doisprezecelea ceas? Prin puterea lui Dumnezeu, da. Copleşit de amintirile adunate în copilărie, când Maria, o a doua mamă pentru el, îi vorbise despre Mântuitorul lumii, Emi trăieşte un adevărat proces de conştiinţă. Îşi caută părinţii, o ia pe Ana acasă la el şi o îngrijeşte cu devotament până în ultima clipă, îi regăseşte pe Adina şi pe Alin şi îşi mărturiseşte greşelile. Alin află cu această ocazie că „întâmplarea” dramatică prin care trecuse chiar înainte de nuntă, când este atacat şi bătut de un grup de necunoscuţi, i se datorează tot lui Emanuel, însă îl iartă. Ce simte vinovatul? „… dar prin mărturisirea aceasta, el, un bărbat veşnic mândru şi plin de sine, se înjosise peste măsură. Oare ce gândise Dumnezeu despre el în acele momente? Cum putuse să-i mai îngăduie de atunci o viaţă cât de cât liniştită?” Ela moare, însă lui Emanuel îi rămân Nina, pe care trebuie să o convingă că el este acum un alt om şi Mihai. Din fericire, Emi înţelege că pentru hanidcapul de care suferă nu există decât un singur leac – iertarea lui Dumnezeu. Pe care o acceptă. Se întoarce la El şi firul lucrurilor, al gândurilor se reînnoadă de acolo de unde se rupsese. Redevine cel din copilărie, când împreună cu Adina cutreiera pădurea din staul bunicii. „Aşa îi plăcea ei, numai ea să conducă, iar el să fie ascultător în toate. În preajma lui se simţea ca o prinţesă. Hotărâ să-l facă prinţ pentru totdeauna. Dar nu un prinţ mascat, ci prinţ cu adevărat.” Prin puterea lui Dumnezeu, Emanuel se transformă abia acum, târziu, într-un prinţ adevărat, aşa cum a fost şi Prinţul al Cărui Nume îl purta. Cartea se încheie frumos, într-un cadru potrivit pentru o astfel de metamorfoză – la biserică. Aici se întâlnesc Nina, Adina, Emanuel şi Alin. Pentru prima dată, Nina înţelege că soţul ei nu o minţise atunci când îi mărturisise că în sfârşit, sentimentele faţă de Adina s-au limpezit, că dragostea lui pentru de aceasta era una frăţească. Urmărindu-şi discret, soţul la sfărşitul serviciului divin, Nina are confirmarea şi revelaţia viitorului. Emanuel „alerga neobosit în toate părţile, pentru a-i ajuta pe cei suferinzi. Ridica scaune cu rotile, ducea de mână orbi. Îi mângăia pe copiii infirmi şi le dădea bomboane. Se oprea, se apleca, îşi dăruia zâmbetul.” Venise rândul ei să se apropie de el, să îl susţină, să îi arate că l-a iertat. Iar Nina nu se dă înapoi. Emi „redescoperi în ochii ei lumina dragostei pentru el. Arăta ca un foc care niciodată nu se va mai stinge. Îşi surâseră unul altuia, înţelegând că aveau acelaşi gând.” Aici se încheie jocul. Cei care s-au încurcat în iţele Anei au reuşit să se elibereze şi să îşi lămurească absurditatea lucrurilor trăite cândva. Va rămâne doar o amintire stinsă peste rana vindecată din suflet. Nu mai este loc pentru nimic spectaculos în sens rău, de acum înainte. Dumnezeu nu lucrează haotic, iar miracolele Sale sunt liniştite. El îi cheamă pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi pentru a le da odihnă. Nina, Emanuel, Adina şi Alin vor spune fiecare, pentru sine – „S-a sfârşit!” Ei nu vor mai relua jocul. Vor uita că au fost prinşi cândva, din voia altora, într-un leagăn ce îi purta cu o viteză ameţitoare nu spre cer, ci spre adâncuri, spre tenebre. Experienţa aceasta a avut pănă la urmă şi ceva bun. I-a ajutat să îşi descopere şi să îţi înţeleagă diferenţele şi afinităţile. A fost o şcoală la care s-au maturizat. Au parcurs-o pentru că aşa a dorit Ana, cea care a ales pentru ei. Însă cine s-a întâlnit cu Dumnezeu începe o viaţă nouă. Iar handicapul, golul din suflet este umplut cu putere, cu înţelegere, cu nădejde.

Copilăria şi adolescenţa târzie a personajelor Ligiei Seman din „Handicapul conştiinţei” cunoaşte un final. Cuvintele Anei, care cândva au produs suferinţă, se pierd în neant. Ecoul lor se aude vag, estompat, din ce în ce mai încet, aproape ca în vis. Cine să îşi mai aducă aminte că ar fi existat vreodată, un fir comun de la care a pornit totul? Faci rost de o aţă lungă, pe care o „înnozi” printre degete, după care treci modelul obţinut pe degetele unui prieten. Jocul se cheamă leagănul pisicii…

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona