Urmăresc cu destulă atenție desfășurarea campaniei electorale. Pe undeva e chiar distractiv să asculți inepțiile debitate cu atâta convingere, dovadă evidentă că sunt niște mincini sfruntate de care sigur se miră și cei care le răcnesc în piețele publice, la radio sau televizor.
Mă surprinde atenția deosebită pe care partidele și candidații o acordă de fiecare dată (acum, în plină criză, în mod deosebit) rezolvării decalajului evident în societatea românească dintre săraci și bogați. Sigur, clivajul, falia dintre cele două părți, este cu adevărat prăpăstioasă dacă ne gândim că s-a produs într-un interval de timp foarte scurt, fapt imposibil de imaginat chiar în societățile cu adevărat democratice. Nu insist asupra subiectului, părerea mea fiind că problema nu se poate rezolva decât prin voință politică și implicarea totală a organelor abilitate, dacă ținem cont de faptul că în noua societate capitalistă, toți am pășit oarecum egali. Și, după 22 de ani, diferența este ca și cea dintre Groapa Marianelor și Everest. Să revenim la oile noastre electorale.
Politicienii, indiferent dacă se declară de stânga, de dreapta sau de centru, folosesc tot mai accentuat mânia în sens social, ca truc eficient pentru a câștiga voturile săracilor. Pentru asta îi vedem cuvântând și asigurând populimea că îi va ameliora condițiile de viață pedepsind bogații.
Asta îmi amintește de o anecdotă apărută acum câteva decenii, care are la bază un fapt real. Otelo Saravia de Carvalho, cel mai radical dintre liderii Revoluției Garoafelor Roșii din Portugalia, după reușita insurecției, a purces la drum pe la cancelariile europene în vederea obținerii de fonduri și sprijin politic pentru noul guvern lusitan. Așa a ajuns la liderul socialist Olof Palme, premierul Suediei, unul dintre simpatizanții ”garoafelor roșii”. Acesta l-a întrebat pe revoluționarul Otelo: ”Dumneavoastră de ce credeți că revoluția a fost primită cu simpatie în Portugalia și în afara ei?” Otelo Saravia i-a răspuns foarte hotărât: ”Pentru că vrem să terminăm cu cei bogați”. La care, cel care avea să fie asasinat în plină stradă, în 1986, i-a replicat: ”Deosebirea este că noi vrem să terminăm cu cei săraci. Eu sunt împotrivă, dar nu împotriva bogăției, ci a sărăciei și a proastei repartizări a înlesnirilor!”
Se poate lesne observa diferența dintre furia și minciuna haotică a politicianul român populist, și soluția practică de eradicare pe cât posibil a sărăciei. Politician care, de fapt, nu are nicio soluție concretă în afara gargarei din dotare ce se propagă asupra alegătorilor direct proporțional cu înălțimea funcției la care aspiră.
În excelenta sa carte ”Cele șapte păcate capitale”, filosofului spaniol Fernando Savater consideră că trebuie pus capăt nedreptății și proastei distribuții a resurselor, încercând să-i includem în sistem pe cei care sunt excluși: ”Aceasta este o soluție sănătoasă și utilă, în vreme ce a ne propune ca obiectiv fundamental să-l pedepsim pe cel bogat este un lucru absolut steril, fiindcă viața celor săraci nu se va îmbunătăți. Ceea ce se cuvine să facă politicienii și guvernele este să producă mai multă bogăție și să creeze sisteme de distribuție a bunurilor, care să ajungă la toți”.
Da, sigur aceasta este soluția. Dar oare a luat cunoștință de ea politicianul român, cel care strigă din toți bojocii că vrea să-i termine pe bogați, ca să o ducă mai bine cei săraci?
Grigore Ciascai
