Ce este, oare, conştiinţa umană? De unde naşte ea şi, oare, de ce sunt tot mai puţini oameni conştiincioşi in ziua de astăzi?
Unii definesc conştiinţa umană ca fiind ochiul lui Dumnezeu în om. Ea este strict legată de capacitatea omului de a se analiza pe sine în mod obiectiv, în raport atât cu providenţa, cât şi cu cei din jur. De a-şi judeca propriile gânduri, sentimente şi fapte comparativ cu Legile divine şi chiar cu cele ale statului în care trăieşte.
Această capacitate a indivizilor de a se autoanaliza, se observă, de-alungul timpului că a suferit o scădere în intensitate, la unii membrii ai societăţii dispărând cu desăvârşire. Au încălcat, la început o normă sau o conduită pe care o credeau mai puţin însemnată (aşa au considerat ei), sau faţă de cineva care li s-a părut că le ameninţă interesele lor şi au observat că nu îi sancţionează nimeni. Apoi au continuat a încălca reguli şi legi, până au ajuns să îşi spună că pot face orice şi oriunde; ei sunt mai presus de legi şi cutume.
Îmi amintesc, că la un moment dat , în timp ce lucram undeva la o instituţie de stat în regimul trecut, cineva a venit la mine şi mi-a spus că unul dintre şefi a îndemnat-o să fie mai libertină privind principiile de viaţă, deoarece “noi, intelectualii, ne putem permite orice”. I-am explicat că acel om dorea să o corupă de a începe o viaţă bazată pe desfrânare. Să o facă să păcătuiască în faţă lui Dumnezeu, dar şi faţă de principiile şi legile societăţii.
Cu siguranţă că nu este aşa. O spun cu tărie că intelectualii în primul rând nu-şi pot permite orice. Şi asta deoarece ei trebuie să fie un exemplu de conduită morală în societate. Ori altfel, ei nu se pot considera cultivaţi. Degeaba ai adunat cunoştinţe dacă nu le şi cultivi. Degeaba ştii multe legi şi ai o cultură generală vastă despre respect şi dragoste dacă nu le şi practici. Acum noţiunea de a fi intelectual este un alt subiect tratat frumos şi obiectiv de mulţi dintre marii noştri scriitori morali faţă de care mă înclin cu mult respect şi admiraţie.
Continuind, aşadar, ideea de conştiinţă, am observat că unii oameni care se pretind morali nu o mai au deoarece nu îşi mai judecă faptele sub lumina cea curată a preceptelor biblice care sunt cea mai înaltă formă de conduită în societate. Mai mult, dragostea de sine, meschinăria, dorinţa de înavuţire, mândria, dispreţul faţă de aproapele lor le-au orbit inima şi trăiesc în minciuna unei false libertăţi şi moralităţi păstrând o aparenţă care întotdeauna înşeală. Ei nu mai au o gândire cronologică, nici conştiinţă, nu mai au Dumnezeu, nu mai au legi. Bunica mea spunea că un om care nu crede în Dumnezeu nu are nici conştiinţă, nici legi, nimic sfânt. Şi avea dreptate. Deoarece ea era un om cultivat şi nu un aşa zis intelectual sec, ignorant şi îngâmfat ori un snob dornic de a parveni..
Dar până să ne vedem fiecare pe sine (lesne de spus) avem de suferit deoarece schimbarea în societate ţine de fiecare individ în parte. Socrate spunea că fiecare dintre noi trebuie să ne întoarcem spre sine să ne analizăm şi să îndreptăm ceea ce este greşit şi nedrept. Apoi intervine schimbarea de mentalităţi, a vieţii personale şi în final a întregii societăţi umane.
Am citit despre un mare om al credinţei care în fiecare seară stătea şi îşi făcea bilanţul faptelor sale din ziua respectivă. Şi dacă constată că a avut un comportament injust faţă de cineva se pocăia şi în cealaltă zi îşi cerea iertare pentru a avea pacea şi conştiinţă curată. Nu îl lasă conştiinţa să nu repare ceea ce a greşit… Doamne, ce departe e societatea noastră de asemenea mod de a trăi şi ce puţini îl practică în ziua de azi. Am întâlnit oameni care după ce intenţionat ţi-au făcut rău, au pretenţia să îi ierţi deoarece aşa trebuie, dar fără să aibă o urmă de regret. Nu e puţin lucru să te mustre conştiinţa. Înseamnă că o mai ai. Unii nu o mai au deloc. Mare lucru e să te autoanalizezi! Mare lucru să fi sever cu tine şi drept cu prietenii. Adevărul e că nu Dumnezeu a părăsit omul, ci omul l-a exclus pe El din fiinţa lui şi din viaţa lui. Acesta este rezultatul. Oameni fără sensibilitate, fără dragoste… fără conştiinţă.. A.W. Tozer spunea în cartea sa “Ridicarea pânzelor” că “este mai uşor să amuzi decât să instruieşti, este mai uşor să urmezi gustul degenerat al publicului decât să gândeşti pentru tine însuţi”.
Aşadar, cei care au o conştiinţă încărcată să se întoarcă la Dumnezeu, să îşi ceară iertare şi astfel vor avea o conştiinţă curată. Cei care nu o au, să ceară lumina de la Dumnezeu şi să se oprească din drumul pierzaniei lăuntrice. Haideţi să ne întoarcem cu toţii spre noi pentru a ne verifica dacă suntem cinstiţi şi să hotarâm să fim corecşţ până la capăt. Fie că vrem să credem sau nu, toţi vom da socoteală în faţa Marelui Judecator al lumii de orice gând, cuvânt sau acţiune nedreaptă pe care le-am săvârşit în viaţa noastră pe pământ, dar atunci va fi prea târziu pentru căinţă. Pentru că Dumnezeu toate le vede, toate le aude şi toate le scrie în Cartea Lui.
Marina GLODICI
